ÎNGERUL CU ARIPI DE PIATRĂ
de Cristian Cârstoiu
Pe „domnul Gelu” îl știam de când eram în clasa a noua. Familia mea se mutase în vara aceea într-un bloc aproape de parc și foarte curând am ajuns să-i cunosc toate aleile. Nu-mi făcusem încă o gașcă cu care să umblu, așa că îmi luam bicicleta și dădeam o tură sau două de jur împrejurul lacului. Undeva, nu departe de pod, erau mesele de șah unde se strângeau pensionarii în zilele frumoase. Adevărul e că cei mai mulți jucau table, foarte rar cineva chiar juca șah. Așa l-am remarcat pe domnul Gelu – de multe ori era singur, în fața pieselor, mutând și albele, și negrele. În ziua când am făcut cunoștință cu el avea un partener, unul din vecinii noștri de apartament. Când l-am salutat, mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii.
– Tu te-ai mutat de curând la scara B, așa-i?
– Da, domnule, acum două luni.
– Îți place să joci șah? Uite, domnul Gelu aici îmi zicea că te-a văzut singur prin parc în fiecare zi. Mă gândeam că poate vă fac lipeala. Ce părere ai?
– Știu ceva șah, cât de cât, dar nu prea e distracția mea favorită. Nu voiam să fiu nepoliticos.
– Vino mâine să facem o partidă. Ai să vezi, cu cât o să începi să joci mai bine, o să-ți placă din ce în ce mai mult. Domnul Gelu avea o voce neașteptat de caldă, ca a unui bunic care spune nepoților o poveste înainte de culcare.
Așa a început prietenia mea cu domnul Gelu. Trecuse în viață prin multe și, cu timpul se deschisese în fața mea. Îi plăcea să povestească, iar mie să-l ascult fascinat. Jucam șah măcar o dată pe săptămână, până când am terminat liceul și am plecat la facultate, la București. Nu-l mai văzusem deci de mai bine de zece ani.
– Ia uite pe cine am plăcerea să revăd! îmi zisese în dimineața zilei de luni pacientul de pe patul de lângă fereastră. Nu l-am recunoscut la început, ca să fiu sincer. Părul alb era lăsat lung, vâlvoi, făcuse cârlionți, iar vocea era un pic schimbată. Și-a dat seama că nu știam de unde să-l iau, așa că a zâmbit și mi-a făcut complice cu ochiul.
– Dacă ești de gardă într-una din zilele cât mă țin ăștia aici, vino cu o tablă de șah. Ca-n vremurile de altă dat’.
– Domnul Gelu? am zis eu, neîncrezător.
– În carne și oase!
– Mai mult oase, făcu doctorul Mihălceanu, aflat în spatele meu care studia atent foaia de observație. El e pacientul trimis la noi cu suspiciune de fibrodisplazie osificantă progresivă despre care a zis profesorul la raportul de gardă. Îl cunoști?
–E, chestie veche. Locuiește în cartier cu părinții mei. Care mai e viața matale, domnu’ Gelu?
– Care să fie? Am lăsat-o mai moale cu aventurile și umblatul prin lume, acum stau mai mult acăsică. Râse din toată inima, ceea ce-i declanșă un acces de tuse, dar care se potoli repede.
– Și deci, care-i treaba, ce te aduce la noi la spital? intră în subiect specialistul.
Ignorându-l total, domnul Gelu se uita fix la mine.
– Mă bucur pentru tine, să știi. Ai dispărut brusc și nu mai știam nimic de tine. M-am întâlnit la un moment dat cu Florin, vecinul ăla al tău, și mi-a zis că ai plecat la facultate. Bravo.
Se întoarse apoi lent către celălalt medic, pe care-l privi preț de câteva secunde lungi, înainte de a-i vorbi.
– Doctore, treaba-i fie foarte simplă, fie foarte complicată. Pe mine mă doare spatele, aici, mai sus de omoplați. Am fost la mine acolo la spital, mi-au făcut analize, raze, tomograf, s-au crucit și-au zis să vin la București, că ei nu au mai văzut așa ceva.
– Ei, tataie, las’ că-i dăm de cap. Ești pe mâini bune, da?
Domnul Gelu nu răspunse, dar încuviință dând ușor din bărbie. I-am prins privirea și am știut că nu-l place pe doctorul Mihălceanu. Odată, când eram cu el în parc, au trecut pe lângă noi doi tineri, îmbrăcați în treninguri negre.
– Ăștia-s răi, răi la suflet, zisese el posomorât.
I-am urmărit cu privirea curios, pentru că până atunci domnul Gelu fusese atent la tabla de șah, iar cei doi veneau din spatele lui. I-am putut vedea bine, suficient de bine cât să-i recunosc câteva zile mai târziu într-un reportaj la televizor. Fuseseră arestați de poliția comunitară pentru tâlhărie. Și acum îl privise la fel la specialist.
Pacientul din patul de lângă ușă era un bărbat de șaizeci și doi de ani, cu o poliartrită severă. Articulațiile degetelor i se deformaseră rău de tot și avea dureri mari în toate oasele. Nu erau prea multe lucruri pe care le puteam face, iar el știa asta. Înainte de a pleca după ce am terminat vizita, i-am promis domnului Gelu că joi, când urma să fiu de gardă, voi veni cu tabla de șah. Ca pe vremuri.
Pe coridor, Mihălceanu îmi dădu un pumn ușor în umăr, înainte de a intra în salonul următor.
– Să cauți tu despre FDOP, vezi ce găsești. E o boală extrem de rară. Să fiu sincer, n-am avut niciun caz din ăsta până acum. Facem o prezentare boboc despre Gelu al tău. Joi, la raportul de gardă? Maxim 5 minute. Și programează-l la computer tomograf pentru mâine.
De fiecare dată când mă duceam acasă la părinți, ce-i drept din ce în ce mai rar, stăteam doar două zile cel mult, cât să-i văd. Prin parc cred că nu am mai fost cam de când eram student prin anul doi. Revederea cu Gelu deschisese sertarul cu amintiri. Nu doar partidele de șah cu el, dar mai ales plimbările în parc ținându-mă de mână cu Teodora sau cursele cu bicicletele împreună cu gașca de la bloc. Vremuri care știam că nu se vor mai întoarce niciodată. Teodora plecase în America imediat după ce se terminase liceul, Radu-cel-Mare era în Italia, celălalt Radu se făcuse ofițer de marină și umbla pe oceanele lumii, Lucian urmase cariera militară, ca și taică-său, și acum era detașat cine știe pe unde. Doar Marian nu plecase nicăieri. „Cineva trebuie să rămână pe baricade” zisese el când l-am întrebat ce-l ține legat de glie.
***
Mă uitam cruciș la rezultatele de la laborator. Valorile erau complet anapoda. Dacă era să mă iau după analizele domnului Gelu, acesta ar fi trebuit abia să mai respire, dacă nu ar fi fost chiar mort deja. Cu toate acestea, iată-l acolo, în pat, jovial așa cum îl știam dintotdeauna, iar singura lui problemă era dată de durerile de spate.
– Ți-am povestit vreodată cum am ajuns eu la arabi? Pe vremea lui Ceaușescu?
Sincer, nu mai țineam minte, dar, chiar dacă mi-aș fi amintit, tot l-aș fi lăsat să depene istoria. Pentru vârstnici, viața e trecutul lor.
– Nu, nea Gelu, nu cred.
– Deci era prin ‘85-‘86. Ceaușescu avea un aranjament cu Gadhaffi, în Libia, să-i trimită ingineri petroliști. Doi ani am stat la arabi, acolo. Eram ca în cantonament. Știi, la ei nu e voie cu alcool, așa că ne-am făcut noi țuică de portocale. Au închis ochii, ce erau să facă?
– Țuică de port ocale?
– Păi, care să fie problema? Butoaie aveam, că doar eram la rafinărie și cât putea să fi fost de greu să ascundem printre butoaiele cu produse petroliere pe alea două unde pusesem la fermentat portocalele, iar pentru niște ingineri care știau să proiecteze o rafinărie, e o joacă de copil să facă un alambic, îți dai seama. Râse prelung, făcându-l și pe colegul său de salon să râdă.
– N-am știut niciodată că ai fost inginer petrolist, i-am zis.
– Nici n-am zis că am fost. Eu eram acolo pentru alte... chestii. Aveam grijă să nu pățească nimic băieții ăia trimiși acolo.
– Erai de la Securitate? întrebai neîncrezător.
– E, și tu acuma! Ha-ha! Auzi tu! Făceam parte din personalul auxiliar. Eram șeful echipei de intervenție în caz de urgență. Pompier, simți el nevoia să clarifice.
Domnul Stancu, celălalt pacient din salon se ridică din pat și-și trase halatul pe el.
– Mă duc la baie, simți el nevoia să dea explicații. Ar fi trebuit să remarc că-și încheiase cordonul halatului destul de ușor, dar nu-mi stătuse mintea la asta.
Am plecat să-mi văd și ceilalți pacienți, după care l-am căutat pe doctorul Mihălceanu, cu care voiam să discut analizele lui Gelu.
– Neah, n-are cum să fie, zise el privind circumspect. Li s-o fi stricat analizorul. Zi-le să le refacă. N-au astea pic de creier, să mor eu. Cum poți mă să dai un buletin de analize cu toate valorile în afara limitelor normale? Nu gândesc, băi. Nu gândesc, ăsta-i adevărul. Belești ochii pe valorile alea, și dacă vezi așa anomalii le refaci, nu le dai de bune.
– La toți ceilalți pacienți analizele au ieșit normale. Dacă ar fi avut o problemă cu analizorul, n-ar fi trebuit să iasă mai multe aiurea?
– Băi, ești prost? Îmi ciocni fruntea cu arătătorul. Dacă n-au pus la el reactivul corect? Sau era expirat, oxidat, naiba să-l ia? Ce-s eu, laborant? Dar eu gândesc, băiatule, eu gândesc, nu ca alții. Și norocul tău e că mă ai pe mine să te-nvăț. Deci, zi-le asistentelor să-i mai ia sânge lui Gelu, să i se refacă toate analizele și vorbim mâine ca oamenii. Acum am treabă. Plecă, făcu câțiva pași, după care se întoarse.
– Auzi, ziseseși că la ceilalți pacienți au ieșit analizele normale?
– Da. De ce?
– Normale, adică nimic neobișnuit?
– Nu, normale, adică în limite normale.
– Stai să reformulez. Avem opt pacienți internați pe weekend, cărora li s-a luat sânge și li s-au făcut analize ieri. La Gelu au ieșit complet aiurea, dar celorlalți șapte le-au ieșit normale, zici?
– Da.
– Băi, băiatule, aici e spital. Toți ăștia de aici – făcu un gest larg – sunt oameni bolnavi, că de-aia sunt internați. Nu se poate, băi, NU SE POATE, să le iasă tuturor analizele normale. Nici măcar o transaminază crescută, o glicemie, un colesterol?
Chiar nu-mi trecuse prin minte chestia asta. Mihălceanu, oricât ar fi fost de spurcat la gură, era un diagnostician excepțional – mă convinsesem de asta în mai multe rânduri. Am cerut refacerea analizelor pentru toți pacienții noștri, nu doar celor internați pe weekend. Optsprezece la număr.
***
Raportul de gardă de joi dimineață a fost probabil cel mai neobișnuit la care am participat vreodată. Profesorul se tot scărpina în cap, conferențiarul bătea ritmic cu pixul într-un bloc notes și nimeni nu zicea nimic de câteva minute bune. În cele din urmă conferențiarul decise că e momentul să scoată colectivul din impas.
– Dacă e să mă iau după ce-mi văd ochii, avem două opțiuni. Una e să externăm pe toată lumea, că doar s-au vindecat, nu? Cu excepția lui... Gelu Anghelache, care ar fi trebuit să înceapă deja să putrezească, conform analizelor. Doi, să dăm foc la laborator, pentru că sunt incompetenți.
– Eu i-aș externa pe ai mei chiar acum, zise doctorița Atanasiu. Să-i vezi cum zburdă. Îl am pe Lazăr, ăla cu insuficiența cardiacă. Să vezi ce verde e! Sau pe madam Grigore, cu emfizem pulmonar. Acum respiră mai bine ca un aspirator de 1500 de wați. Adică, nu doar că le-au ieșit analizele bune, dar chiar îi văd că sunt OK.
Ceilalți confirmară și ei pe rând îmbunătățirea spectaculoasă a pacienților lor. Vocile li se suprapuneau, într-o serie de monologuri din care se distingeau ocazional toate patologiile majore din tratatul de medicină internă. În cele din urmă profesorul puse cap tămbălăului și se uită la mine zicând:
– Poate tânărul nostru coleg ne va ajuta să deslușim de ce acest pacient, Anghelache, nici nu s-a vindecat, dar nici nu a murit. N-a zis doctorul Mihălceanu că ai o prezentare, ceva?
– Da, dom’ profesor. Mi-am dres vocea înainte de a face prezentarea de caz. Întâmplarea face că-l cunosc personal pe pacient, e din același cartier cu mine. Deci, pacientul în vârstă de 78 de ani a venit la noi cu trimitere de la spitalul de acolo cu suspiciune de fibrodisplazie osificantă progresivă. Nu știam prea multe despre această boală, numită și „sindromul omului de piatră”, drept urmare mi-am făcut temele și am aflat că este o boală foarte rară, în care țesutul conjunctiv se osifică. Boala debutează în copilărie, și se manifestă prin fibrozarea mușchilor și ligamentelor. Leziunile nu se vindecă în mod normal, organismul folosind „materiale” similare cu cele pentru repararea oaselor, dacă pot să mă exprim așa. În timp, cartilajele se osifică, mobilitatea pacientului se restrânge progresiv, iar decesul survine la o vârstă relativ tânără, de regulă sub patruzeci de ani. Acest lucru mă face să fiu extrem de circumspect cu privire la diagnosticul pus de colegii noștri. Pacientului i s-a făcut tomografie computerizată, iar observațiile radiologului nu fac decât să confirme ceea ce știam deja de la internare, respectiv apariția unor formațiuni osoase bilaterale în zona suprascapulară.
– Ai vorbit cu cineva de la ortopedie? Să vedem ce zic și ei?
– Da, azi o să îl vadă doctorul Apostolescu.
– Perfect. Să ne informezi mâine la raport ce zice și el. Uite, trece săptămâna și încă nu avem un diagnostic. Alte date semnificative medical? Expunere la toxice, la metale grele, mai știu eu?
– Dom’ profesor, dacă e să mă iau după el, e mai scurtă lista cu substanțele la care nu a fost expus. Omul a fost pompier, a zis că a lucrat pe la rafinării. Dar mie pe vremuri mi-a spus că a fost și brancardier, și ceferist, și marinar. Are o imaginație destul de bogată, ca să zic așa.
– „Pe vremuri”? Îți făcea confesiuni despre viața lui când stăteați la coadă la lapte? nu se putu abține Mihălceanu.
– Am jucat cu el șah în parcul din cartierul unde locuiam. Fiecare partidă venea la pachet cu o poveste de-a lui. Nu are copii și trăiește singur.
– Bine atunci. Trebuie să mare avem grijă de el, doar o să fie singurul pacient de pe secție începând de mâine. Nu mi-am putut da seama dacă profesorul glumea sau vorbea serios.
***
Camera de gardă e un spațiu destul de micuț, dotat cu minim de mobilier. Salteaua face toți banii însă. Acum vreo doi ani a fost internat pe secție un pacient care avea un magazin de mobilă. A auzit-o pe doctorița Atanasiu, într-o dimineață, după ce fusese de gardă, cum se vaită de dureri de spate din cauza „patului ăla nenorocit”. Pentru că doctorița Atanasiu nu a vrut să primească nimic, după ce s-a externat, pacientul respectiv a donat spitalului o saltea pentru camera de gardă. Adevărul e că și-a scos investiția cu vârf și îndesat. Practic fiecare doctor a cumpărat de la el o saltea identică în următoarele șase luni. Drept urmare a mai donat saltele și la celelalte secții din spital. La obstetrică-ginecologie când a născut nevastă-sa și la chirurgie când l-a operat pe taică-său de hernie. De ortopedie nu a avut nevoie, dar doctorii de acolo, care aflaseră de la noi despre salteaua minune, au pus mână de la mână și au cumpărat și ei una.
Urma să fie cu siguranță cea mai ușoară gardă din istoria spitalului. În afară de domnul Gelu, mai erau doar patru pacienți, care fuseseră internați în cursul zilei. Toți ceilalți fuseseră externați, chiar și cei despre care se credea la un moment dat că vor ieși din spital cu picioarele înainte.
Mi-am făcut o cafea slabă, aveam nevoie mai mult de hidratare decât de cafeină, după care m-am îndreptat spre salonul 312. Domnul Gelu citea un roman de aventuri pe care l-a pus alături când m-a văzut intrând. Era practic prima dată de când se internase când eram numai noi doi, fără altcineva prin preajmă.
– Hei, te-ai ținut de cuvânt! mă întâmpină el văzând cutia de șah.
– Am promis, doar. Adevărul e că nu am mai jucat decât foarte rar în ultimii ani, de când am plecat de-acasă.
Am tras o noptieră între noi și m-am așezat pe celălalt pat. Domnul Gelu începu să aranjeze piesele negre.
– Halat alb, piese albe, justifică el alegerea.
– Am vorbit cu ortopedul de gardă ceva mai devreme. O să mergem jos la el, să te consulte. Am deschis cu gambitul regelui.
– Își pierde vremea. Ce am eu nu se învață la medicină. Făcu și el mutarea de deschidere cu pionul regelui.
– Mă faci să râd, nea Gelu. Avem specialiști foarte buni aici, să știi. Am scos calul reginei.
– N-am zis că nu sunt buni, de unde-ai scos-o? Am zis că în cărțile de medicină nu scrie nimic despre ce am eu. Mută și el tot calul. Am recunoscut aceleași mutări, ca pe timpuri.
– Sigur, le-ai citit matale pe toate și știi ce scrie. Am scos la bătaie și al doilea cal.
– Dacă șeful de clinică, ditamai profesorul, autor de tratate medicale, nu știe ce am, eu ce pot să zic?
– Unele boli, rare, necesită mai multe investigații. De-aia avem nevoie și de părerea ortopedului.
– Măi băiete, uită-te la mine. Boala mea nu are tratament aici, pe Pământ. Boala mea se tratează acolo sus, în cer.
– Domnu’ Gelu, lasă-mă cu astea, că o s-o mai duci ani buni. Hai, ce faci, nu muți? E rândul matale.
– Dar nu am zis că am de gând să mor prea curând, ce ai?
– Analizele au ieșit ciudate, însă.
– Așa, că veni vorba de analize. Nu te lua după ele. La noi o glicemie de 480 e perfect normală, de exemplu. Sunt complet nerelevante.
– La care „noi”? Niciun laborator din lume nu o să dea drept normală o valoare a glicemiei atât de mare.
– Din lumea... asta, da. Pentru oameni, da. Numai că vezi tu... coborî vocea, vorbind șoptit, deși nu mai era nimeni prin preajmă. Eu vin... de sus. Arătă cu degetul spre tavan, dând încet din cap.
Asta mai lipsea. Psihiatria nu fusese niciodată favorita mea, dar la un vârstnic cu atât de multe probleme, manifestările de acest gen nu puteau fi excluse. În mod ciudat, până acum nu avusesem nici cea mai mică suspiciune, dar uite că surprizele nu se lăsau așteptate.
– A! Știu la ce te gândești acum. Crezi sunt trilu-lilu. Făcu gestul acela cu degetul la tâmplă în timp ce vorbea. Nu te condamn.
– Domnu’ Gelu, să rămânem cu picioarele pe pământ.
– Păi exact asta-i problema. Că am rămas aici, mi-au înțepenit articulațiile aripilor și nu mai pot să mă ridic.
Am pufnit în râs.
– Hai, nea Gelu, că m-ai avut la faza asta. Pentru o clipă chiar te-am crezut.
– Măi băiete, e serioasă treaba. Voaim să fim numai noi doi, să putem vorbi în liniște, iar tu să nu ai o gardă dificilă, să stai cu mine. De-aia i-am făcut bine pe toți, să-i trimiteți acasă. Dar ție pot să-ți zic adevărul, pentru că e vorba de tine, doar ne cunoaștem de-atâta vreme. Nu aș fi dezvăluit asta nimănui altcuiva. Dacă o să le spui ceva colegilor tăi, nu o să recunosc nimic.
– Bine, nea Gelu, cum zici, hai e rândul matale să muți.
– Lasă-l naibii de șah, ascultă-mă bine. Am nevoie de tine să-mi dai un tratament care să-mi redea posibilitatea să mă deplasez pe verticală. Nenorocirea e că, așa cum ziceam, nu există nimic despre problema mea în tratatele de medicină.
Tăcu. Mă privea fix în ochi, clipind rar. Ceva era schimbat la el, dar nu-mi puteam da seama ce anume. Surprinzător, nu părea să fi îmbătrânit în acești ultimi zece ani și cu certitudine nu arăta ca un om aproape de optzeci. Era la fel așa cum mi-l aduceam aminte, cu aceleași trăsături bine conturate, foarte masculine, bărbie pătrățoasă și nas acvilin. Pielea feței îi era foarte netedă, cu riduri puțin adânci, iar dacă nu ar fi fost părul des, de un alb imaculat, nu i-ai fi dat mai mult de patruzeci și cinci, cincizeci de ani cel mult. Doar ochii... ceva era neobișnuit la ochii lui, abia acum remarcasem. Irisul era deschis la culoare, dar o nuanță care nu era nici spre albastru, nici spre verde, ci un cenușiu deschis. Abia acum îmi trecu prin minte că putea să fie albinos. Ce-i drept, când îl examinasem, nu remarcasem nicio aluniță, dar pielea nu era totuși într-atât de rozalie.
Nu știam ce să fac mai departe. Gânditor, m-am scărpinat ușor pe bărbie și am simțit asprimea moale a pielii dată de faptul că nu mă bărbierisem de aproape douăzeci și patru de ore. Gelu în schimb, părea proaspăt ras. Tocmai realizasem că nu țineam minte să-l fi văzut niciodată cu barbă, sau în orice caz neras. Vârstnicii sunt uneori mai delăsători în ce privește îngrijirea personală, și cu atât mai mult cei cu tulburări psihice. Pe vremurile când jucam șah cu el în parc nu stăteam să-l studiez îndeaproape, mi se părea un bunic, și-atât. Acum îl priveam prin ochii medicului, atent la detalii care întregeau imaginea pacientului.
– Ce culoare avea părul matale în tinerețe?
– Ha? Ce-are una cu alta? Blond, blond deschis.
– Și de când ai albit?
– Pfuuu.... Știu și eu? Prin patruzeci?
– Deci la patruzeci de ani?
– Nu, prin anii patruzeci. Războiul ăla... ce coșmar, ce coșmar...
– Nea Gelu, iar o iei pe arătură, zău așa? Matale ești născut în 1944, ce naiba!
– Măi băiete, în buletin zice că sunt născut în 1944. Eu... am ani mulți. Le-am pierdut numărul cu secole în urmă. He-he-he.
– Haide, măi, nea Gelu, ești pus pe șotii.
– Uite, înțeleg perfect faptul că nu mă crezi. E absolut normal. Dar pot să-ți dovedesc, da? Trebuie să rămână strict între noi doi, că nu vreau să mă ia careva drept dus cu pluta. E nevoie ca tu, însă, să ai mintea deschisă. Ești băiat deștept, cu școală, dar trebuie să accepți că universul ăsta – făcu un gest circular cu mâna – e mult mai complex decât scrie în cărți. Și ține cont că singurul, dar singurul motiv pentru care îți spun asta, e că am nevoie de tine.
Am încuviințat dând ușor din cap. Pe nebun trebuie să-l lași într-ale lui.
– Mai știi când am jucat noi șah prima oară? Te-am întrebat ce vrei să te faci, mai ții minte?
– Vag. Era spre sfârșit de septembrie, aia îmi mai aduc aminte, dar ce am vorbit acum paisprezece ani, e mai greu să-mi aduc aminte.
– Bine. La ce facultate voiai să dai admitere când erai în primii ani de liceu?
– La automatică. Doar de-aia m-am înscris la clasă de profil.
– Foarte bine. Și zi-mi acum, ce te-a făcut să te îndrepți spre medicină? N-ai în familie pe nimeni medic, taică-tău e inginer, iar maică-ta e economist.
– Cred că printr-a zecea, când profa de chimie... stai! Deci în clasa a zecea mă chinuiam rău cu chimia organică și profa de chimie m-a amenințat că mă lasă corigent...
– Așa, hai, zi-i mai departe.
– Și... ți-am spus și matale asta, într-o zi când jucam șah... Și mi-ai zis să vin cu manualul și un caiet pe care să lucrăm împreună. Și am făcut împreună lecții toată primăvara, iar în trimestrul al treilea am luat nouă la teză și m-am salvat media anuală. Uitasem... E prea târziu acum să-ți mulțumesc pentru meditații?
– Tot nu mi-ai zis cum te-ai hotărât să dai la medicină.
– În clasa a unsprezecea mi se aprinseseră călcâiele după profa de biologie și am învățat de dragul ei.
– Profa de biologie care tocmai se transferase la voi la liceu în anul acela, în locul murăturii ăleia de o avuseserăți într-a noua și a zecea.
– Corect! De unde știi?
– Pentru că mi-ai arătat-o la un moment dat când ai văzut-o în plimbându-se în parc. Și exact astea au fost cuvintele tale: „murătură”.
– Da, așa i se spunea în liceu, că era foarte acră.
– Deci, în clasa a unsprezecea ați avut o profă nouă. Proaspăt absolventă, un metru șaptezeci și cinci, păr negru, lung, mai curând fotomodel decât profă. Tu, șaptesprezece ani, hormonii cât China, te-ai pus cu burta pe carte ca s-o impresionezi.
– Nu-mi aduc aminte să-ți fi spus toate astea.
– Nu, nu mi le-ai spus niciodată. Dar tot nu te-ai decis să dai la medicină.
– Nu. A fost apoi Teodora. Ea voia să dea la medicină veterinară, iubea animalele. Doar că se chinuia tare cu chimia, iar părinții ei nu aveau bani de meditații.
– Și uite-așa a apărut Făt-Frumos călare pe manualul de chimie organică și cu un trandafir roșu între dinți, precum un dansator argentinian de tango...
– Ești tare, nea Gelu... Nu chiar așa, dar nici departe de adevăr nu e. În fine, Teodora m-a întrebat într-o zi, eram la începutul clasei a douăsprezecea, de ce nu dau la medicină. La fizică eram cel mai bun din clasă, iar chimia și biologia le stăpâneam foarte bine. Mi s-a părut o idee de luat în calcul, așa că am vorbit cu părinții. Știu că mama a fost foarte bucuroasă, dar tata a fost mai sceptic, nu cu privire la ideea de a face medicina, ci referitor la șansele mele reale. Dar, m-am pus cu burta pe carte și uite-mă aici.
– Foarte bine, bravo. Și-acuma, ar fi prea mult să spun că azi ești aici, în halatul acesta alb, din cauză că acum treisprezece ani ți-am arătat eu, în parc, cum stă treaba cu chimia organică? Vezi cum se leagă lucrurile?
– Haide, nea Gelu, să nu exagerăm...
– Nu exagerăm deloc. Ce s-a întâmplat cu profesoara ta de biologie, mai știi ceva?
– Nu, n-am... De ce?
– Ia scoate tu telefonul din buzunar și caut-o. Dar nu după Sânziana Străjeru, că s-a măritat. Acum o cheamă Voinescu.
– Cum de știi toate astea? Eram de-a dreptul șocat.
– Puțintică răbdare. Am promis că-ți dovedesc adevărul despre mine. Arătă spre telefonul pe care-l țineam în buzunar.
Am găsit-o pe LinkedIn. Era ea, fără îndoială. Lucra la o companie de cosmetice ca trainer de produs. Se angajase acolo în anul imediat următor după ce terminasem eu liceul.
– Deci, cariera ei de profesoară a durat fix cât ai avut tu nevoie să înveți biologie. Acuma, mai fă-mi un hatâr. Dă-i un mesaj, zi-i că te bucuri să o regăsești, că ți-ar plăcea să reiei legătura cu ea. Spune-i că-i ești foarte recunoscător pentru lecțiile pregătitoare din clasa a douăsprezecea și că simți că, într-un fel, a avut un rol major în decizia ta de a deveni medic.
– Nea Gelu...
– Vezi, ce-ți ziceam mai devreme, că trebuie să ai o minte deschisă și că universul ăsta e mai mare decât pare? Hai, scrie-i mesajul. Când o să-ți răspundă, să-mi citești cu voce tare ce zice.
– Cine știe când o să răspundă? Eu unul îmi citesc foarte rar mesajele de pe LinkedIn.
– Poate tu. Pentru ea însă, e modul preferat de comunicare cu clienții.
– Am cedat și am scos telefonul din buzunar. Să fiu cinstit, eram extrem de curios, dar nu voiam să las se vadă. După ce am terminat de scris mesajul, așa cum îmi spusese domnul Gelu, ne-am dus la secția de ortopedie, două etaje mai jos. De gardă era doctorul Apostolescu, un tip solid, îmbrăcat cu un halat cu mâneci scurte și cu un ceas voluminos cu curea metalică care contrasta puternic cu părul des de pe antebraț.
– Deci, ce te supără, tataie? întrebă el.
Domnul Gelu se luminase la față când l-a văzut, iar acum încă avea în ochi acea sclipire, ca un copil care așteaptă să deschidă cadoul de Crăciun.
– Aici, mă doare. Nu trece cu nimic. Arătă cu mâna zona de deasupra omoplaților, mergând spre umeri.
– De când a început?
– De vreun an e așa, mai rău, dar primele dureri le-am avut acum vreo douăzeci de ani. Am fost prea ocupat să mă duc să mă tratez, și uite că acum am ajuns în starea asta.
Apostolescu dădu aprobator din cap, apoi luă foaia de observație și începu s-o parcurgă cu atenție, apoi îl rugă pe domnul Gelu să își scoată cămașa. După ce îl palpă în mai multe puncte și îl puse să facă o serie de mișcări cu brațele, se întoarse spre mine.
– Tu ai văzut ce zice aici radiologul?
– Da, dar nu sunt convins că mă prind ce e.
– „Formațiune osoasă atipică bilaterală simetrică în zona suprascapulară”. Deci, tataie, continuă el întorcându-se spre domnul Gelu, la ce văd eu aici, matale ți-au crescut niște aripi, dar fără fulgi. He-he. Eu aș sugera să facem mai întâi o biopsie, să vedem cu ce avem de-a face. Ce zici?
– Doctorul Chioreanu mai lucrează aici? Sau s-a pensionat? întrebă în mod neașpteptat domnul Gelu.
– Ho-ho! S-a pensionat, da. Acum vreo trei ani, cred. Dar mai dă consultații la o clinică privată din câte știu. Ne mai trimite din când în când pacienți pentru vreo operație. De ce?
– Prin 1998 a avut un caz ca al meu. O femeie, Angela Simionescu.
Nici eu, nici doctorul Apostolescu nu am simțit nevoia să întrebăm de unde avea domnul Gelu informația, oricât de neobișnuită ar fi fost.
– Dom’ne, ce să zic? Mie chestia asta mi se pare destul de neobișnuită. O să vorbesc cu Mihălceanu, să văd dacă e cazul să-l transferăm la noi. Nu pare o afecțiune reumatologică. Tataie, mâine e vineri, dacă e să te transferăm, probabil o să fie luni. Și marți zic să facem biopsia aia.
– N-am nimic împotrivă să mă transferați, dar vă rog mult să căutați în arhivă cazul acela.
– Mă uit, da. După ce își notă numele pe un carnețel, ne dădu de înțeles că se terminase consultația și ne conduse la ușă.
În lift, întorcându-ne la etajul trei, am simțit cum vibrează telefonul. Sânziana Voinescu îmi răspunsese la mesaj. „Vai, dar ce surpriză! Vremea aceea când predam biologie îmi pare așa de departe! Mă bucur că drumurile ni s-au întâlnit și am fost aleasă să te ajut să intri la medicină. Era menirea ta, am știut-o de la bun început.”
În primul rând, nu mă așteptam să își aducă aminte de mine. În al doilea rând nu m-am simțit deloc confortabil când domnul Gelu m-a bătut amical pe umăr, soptindu-mi „Nimic nu e întâmplător”. Am simțit cum mi se face pielea de găină, fără să-mi dau seama de ce.
L-am condus pe domnul Gelu înapoi în salon. S-a întins în pat, fără să arate vreun interes pentru partida de șah neterminată. Nici eu nu mai aveam chef, așa că am strâns în tăcere piesele. Voiam să plec, când m-a oprit, apucându-mă de mână.
– O să mă transfere la ortopedie. O să-mi facă biopsie și o să vadă ceva neobișnuit. O să vrea să mă opereze, să extirpe osul acela. Nu o să-i las s-o facă. Asta i-au făcut Angelei. A murit aproape un an mai târziu.
– Nea Gelu, matale ai alte probleme, zău așa. Analizele ți-au ieșit vraiște de tot. Dacă nu vrei să fi transferat la ortopedie, o să vorbesc cu Mihălceanu să te ținem aici până te echilibrăm.
– Lasă-le-ncolo de analize. Sunt bine, crede-mă. Tu, tu trebuie să găsești ceva care să dizolve cumva „formațiunea osoasă”, chiar dacă numai temporar. Vezi ce medicamente, ce tratamente au apărut în ultimii douăzeci de ani. Asta e tot ce am nevoie. Și nu am pe nimeni altcineva la care să mă duc. Ceilalți au plecat toți din România.
– Ceilalați? Care ceilalți? Nu mi-ai spus niciodată că ai o familie.
– Nu-i vorba de familie. Ceilalți doctori. Unul e în Germania, o fată e în Suedia, cealaltă e în Franța și ultimul e în America. Tu ești singurul care a rămas. O să-ți dau numele lor, dacă o să fie nevoie de ceva medicamente care nu se găsesc aici.
Am plecat extrem de confuz. Tot ce se întâmplase părea suprarealist. Domnul Gelu nu era nici pe departe bătrânelul care juca șah în parc și aveam o mare problemă în a-mi schimba paradigma despre el.
***
L-am transferat la secția de ortopedie luni, așa cum zisese doctorul Apostolescu. Am stat cu el în sala de operații, unde i s-a făcut biopsia a doua zi.
După ce au terminat de recoltat proba și l-au dus în salon la reanimare, l-am așteptat pe Apostolescu pe coridor.
– Deci s-o luăm pe rând. Din punctul meu de vedere nu e nimic de făcut până vine rezultatul, probabil peste vreo două-trei săptămâni. Mi-au adus de la arhivă foaia de observație despre care zicea pacientul tău. M-am uitat doar așa, el fugitivo pe ea. Dar e ciudată rău. Ai timp acum?
Am încuviințat – la noi pe secție oricum nu era mare lucru de făcut. Simptomele tuturor pacienților care se internau dispăreau ca prin farmec, analizele ieșeau perfect normale și erau externați bine-mersi după cel mult patruzeci și opt de ore.
Cabinetul doctorului Apostolescu avea un aspect spartan – câteva postere cu imagini ale oaselor și mușchilor, un dulap metalic, iar pe birou un laptop și un vraf de foi de observație. Cea a Angelei Simionescu era pusă separat.
– Uite ce zice aici. În primul rând nu i-au făcut tomografie computerizată atunci, că nu aveau. Dar i-au făcut mai multe radiografii și se vede cu ochiul liber chiar și de către un internist ca tine, așa cum a zis nea Anghelache al tău, că poziția și dimensiunea formațiunii sunt foarte asemănătoare. La biopsie a ieșit o structură osoasă neobișnuită. Arhitectura alveolelor osoase e heptagonală, iar ceea ce s-ar putea numi măduvă osoasă n-are nimic în comun cu ceea ce ar fi de așteptat. Au pus diagnosticul de cancer osos, deși nimic din investigații nu justifica asta, au extirpat toată piesa osoasă și – fii atent – greutatea piesei abia dacă avea două grame. Ditamai osul, dar ușor ca un fulg. Sfidează orice logică, pe cuvântul meu. O să încerc să dau de doctorul Chioreanu, aș fi curios să aflu dacă a păstrat-o pe undeva. E un caz foarte neobișnuit și tare mă tem că ăsta al tău e din aceeași familie. O să caut să văd dacă există descris ceva similar prin literatura de specialitate, deși nu prea cred. Ai aflat cumva dacă ăștia doi sunt rude, ceva? Să nu fie vreo boală genetică, mă gândesc. Sau dacă or fi fost expuși la factori de mediu asemănători. Ia întreabă-l.
– Deci, până una-alta, putem să-i dăm drumul acasă?
– De la noi ai undă verde. Depinde doar de voi.
***
Discuția cu doctorul Mihălceanu nu a durat decât câteva minute. Domnul Gelu trebuia să fie externat a doua zi și urma să-l anunțăm când venea rezultatul de la biopsie. M-am grăbit să-l informez, ca să aibă timp să-și facă aranjamentele de drum.
– Ce aranjamente? răspunse el. Mă duc la gară, iau de acolo un microbuz din alea care fac curse regulate și până seara sunt acasă. Ăsta-i tot aranjamentul. Poimâine o să fiu iar în parc, la măsuța mea obișnuită. Trebuie mai găsesc eu vreun licean căruia să-i placă șahul. Și chimia organică. Îmi făcu complice cu ochiul.
– Am găsit foaia de observație medicală pentru Angela Simionescu, am schimbat eu subiectul. Într-adevăr, există multe asemănări cu cazul dumneatale. Sunteți cumva rude?
– Nu.
– Ați lucrat împreună în același mediu, ceva expunere la toxine?
– Asta-i o întrebare cu dus și întors. Vezi tu, ea era... ca mine, venită tot de acolo. Ridică degetul arătător spre tavan. Deci, da, am lucrat împreună în același mediu – ăsta de aici. Făcu un gest rotund cu ambele mâini.
– Nea Gelu, zău? Încercăm să găsim un factor comun, fie genetic, fie de mediu. Apropo, de unde știai de cazul ei?
– Păi, cum să-ți zic... noi ne cunoaștem între noi, știm care suntem. Uneori mai trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Vezi tu, unele din acțiunile noastre trebuie făcute de doi sau chiar mai mulți, nu prea putem singuri să... e, lasă, poate îți zic altă dată.
– S-o luăm de la cap, totuși. Deci o cunoșteai personal pe doamna Angela, da?
– Da.
– Nu erați rude?
– Nu.
– Locul de naștere, e același, veniți din aceeași zonă geografică?
– Da. Nu. Avem același loc de naștere. Dar nu poți zice zonă geografică la ceva care nu e de pe Pământ. Știi, prefixul „geo”? Aș folosi alt termen aici, dar nu cred că e în dicționar. Zonă... cerografică? Celestografică? Nu, asta sună prea pompos. Cerografic mi se pare mai potrivit.
Văzându-mă că dau descurajat ochii peste cap, a oftat adânc.
– Ești greu de convins. Acceptă că unele lucruri nu au răspuns în lumea ta. O să vezi. O să vezi. Nu stiu dacă o să mai avem timp să stăm de vorbă mâine, dar te rog mult – caută ceva cu care să se dizolve osul acela, fără să fie nevoie de cuțit. Poate ceva cu laser, cu ultrasunete, microunde, ce pot eu să știu? Doar tu ești doctorul. A, și încă ceva. Când ai ocazia, întreabă-l pe Mihălceanu al tău cum de s-a hotărât el să studieze medicina.
***
Eram cu o savarină neterminată în față, cufundat în gânduri, la bufetul spitalului. Aveam o mulțime de lucruri de făcut și personale, și profesionale, cu prea puțin timp la dispoziție. L-am recunoscut după alură cu privirea periferică pe doctorul Apostolescu, care căuta un loc liber, având în mână o tavă cu ceva de mâncare și un pahar cu cafea. I-am făcut semn, invitându-l să mi se alăture.
– Nu mai stau mult, aproape am terminat, i-am spus.
– A, nu, nu-ți face probleme. Mersi. Te văd îngândurat. Care-i treaba?
– De-ale mele. Azi sunt de gardă, scap mâine abia după ora trei, după aia trebuie să plec la ai mei, taică-meu face șaizeci de ani și n-am apucat încă să-i cumpăr ceva frumos.
– Zi-i „La mulți ani” din partea mea. Uite, că n-am apucat să vorbim, cu pacientul ăla al tău pe care l-am văzut săptămâna trecută.
– A venit deja rezultatul biopsiei?
– A, nu, mai durează, unde te crezi? Voiam să-ți zic că am dat de urma piesei extirpate de la pacienta aia, Simionescu, în 1998. Chioreanu a trimis-o la facultate, la catedra de patologie. E la ei. Probabil că ai trecut pe lângă ea când erai student. Voiam să știi, dacă ți se pare interesant.
– Uite, că veni vorba de Anghelache. Știi să existe vreun tratament non-chirurgical pentru dizolvarea oaselor?
– Pentru ăsta al tău? Sau în general?
– Anghelache m-a rugat să găsesc ceva care să nu implice rezecția chirurgicală. N-am apucat să caut, am fost până peste cap.
– Există, da. Poți să faci frecții cu spirt la piciorul de lemn, țuicomicină seara la culcare pe cale orală, iar dacă nimic nu dă rezultate, cimitirol în doză unică.
– Serios acum.
– Există niște chestii naturiste care, să fiu sincer, fac parte din categoria frecție. Dar tu poți să-i recomanzi. Dacă e și ceva cu efect antiinflamator și antialgic, cu atât mai bine. Placebo nu a omorât pe nimeni. Câți ani are nenea ăsta? 75-80? Dacă o mai duce câțiva ani fără să-l doară, foarte bine. Facem medicină, nu miracole.
– Doctore, mersi mult. Trebuie să te las, că la noi sus e de muncă. E secția plină, după ce săptămâna trecută a fost boierie curată. Când vine biopsia...
– Te anunț, da. Gardă ușoară!
Doctorul Mihălceanu ar fi trebuit deja să fi plecat acasă, dar nu dădea semne că avea de gând să o facă prea curând. Stătea acolo, pe scaunul lui obișnuit din sala medicilor, citind ceva pe telefon.
– Nu pleci acasă? S-a întâmplat ceva?
– Trebuie să mă văd cu cineva la ora cinci și până acolo fac douăzeci de minute. Așa că mi-am zis să mai stau vreo oră, să mai fac una, alta, mi s-au adunat o grămadă de chestii în ultima vreme, dar n-am niciun chef, mă-nțelegi?
– Vrei o cafea?
– Da, mersi.
Am făcut două cafele de la expresor, i-am pus una în față și l-am urmărit cum își amestecă tacticos zahărul.
– Am o curiozitate. De ce ai făcut medicina? Nici nu conștientizasem cum mi-a venit în minte întrebarea, aproape că m-am surprins eu însumi. Probabil subconștientul meu o azvârlise la suprafață după discuția de mai devreme cu doctorul Apostolescu.
– He, he. Să știi că de multe ori m-am întrebat și eu. Nu regret, să știi, nu regret, ba chiar din contră. Îmi place. Dar nu e ceea ce visam când eram copil. Voiam să mă fac pilot. Eram fascinat de avioane și mi se părea extraordinar să vizitez toată lumea. Asta până când am zburat prima oară cu avionul. Eram în vacanța dintre clasa a noua și clasa a zecea și m-am dus la mătușă-mea în Germania. Băi frate, n-am să uit niciodată. Am făcut un atac de panică exact cum e descris în manualul de psihiatrie. Am avut scaunul de la geam, totul frumos, bine-mersi, nu mi-a fost frică la decolare, poate doar așa, un pic, dar când am văzut cum se depărtează pământul de mine și mă apropii de cer, m-au luat toți dracii. M-au pus pe un scaun pe centru, doar așa m-am mai calmat cât de cât. La întoarcere a fost mai puțin rău, îmi luasem loc departe de fereastră, așa că nu am mai avut senzația aceea de desprindere de pe sol. Auzi, tu să nu te apuci să povestești la careva asta, că ai terminat-o cu mine, clar?
Am răspuns cu un gest care imita tragerea unui fermoar peste buze și aruncatul cheii.
– E, și iată-mă cu visul spulberat... Dar s-au întâmplat niște chestii după aia. La liceu ne-a venit o profă nouă de chimie într-a zecea. Bună rău. Toți băieții eram în limbă după ea. Închipuie-ți că m-am înscris la cercul de chimie numai ca să o văd mai des. Și așa am învățat organica. De unde eram bâtă, am ajuns preferatul ei. După aia, să vezi fază, o vecină de-a mea dădea la medicină, taică-său era doctor. Și am făcut pentru ea o pasiune așa, adolescentină. Numai că într-a douășpea mi-a zis că nu mai are timp să iasă cu mine, că trebuie să stea cu burta pe carte. Mă gândisem inițial să dau la chimie industrială, dar parcă nu mă vedeam inginer, așa că într-o zi i-am zis fetei, într-o doară „Dacă dau și eu la medicină, putem să ne vedem să învățăm împreună?” Fata era mai tocilară, băga taică-su o căruță de bani în meditații, iar eu doar mă uitam pe notițele ei și le învățam. Trebuia „s-o ascult” și cum naiba că fiecare sesiune de ascultare din asta se termina cu o tăvăleală. Dar s-a și prins materia de mine. Și uite-mă, în halat și cu stetoscop de gât.
Cuprins de o bănuială stranie, l-am întrebat:
– Mai știi ceva de profa de chimie?
– De ce, vrei să-ți fac lipeala cu ea? E trecută acum. Poate fiică-sa să meargă pentru tine.
– Fă-mi te rog plăcerea, am insistat. Caut-o pe internet. Facebook, LinkedIn.
– De unde și până unde-ți veni?
– Absolut întâmplător am luat de curând legătura cu profa mea de biologie din liceu si a fost foarte bucuroasă că am contactat-o.
Mihălceanu dădu nehotărât din cap, dar nu mai zise nimic. Luă telefonul și începu să butoneze. Câteva minute mai târziu, exclamă surprins:
– Am găsit-o, să dea dracii. Nu mai profesează de mult, lucrează la o companie farmaceutică.
– Dă-i un mesaj, l-am încurajat eu. Zi-i că ai dat absolut întâmplător de ea pe internet, că te bucuri să reiei legătura și spune-i că o mare parte din faptul că ai ajuns doctor i se datorează. Pentru profesori contează mult să vadă ce s-a ales de elevii lor și să vadă că nu i-au uitat.
– Crezi că mă mai ține minte? Sunt douăzeci de ani de atunci.
– Nu am cum să știu asta. Dar te rog să-mi zici dacă îți răspunde, așa de curiozitate.
***
Am preferat să iau trenul până acasă la ai mei. Fusese o gardă grea și nu dormisem aproape deloc. Abia spre ora patru am reușit să pun capul pe pernă, și m-am trezit lac de sudoare puțin după ora șase, după care nu am mai putut să adorm. Avusesem un coșmar urât, cu un carambol pe autostradă și mai mulți morți. Mă priveam pe mine însumi printre fiarele contorsionate, dar eram undeva sus, detașat de ceea ce se petrecea în jurul meu. Voiam să mă ridic de acolo, dar nu puteam, era ca și cum o greutate îmi stătea pe umeri. Eram prins între cer și pământ, și cu cât mă zbăteam mai mult, cu atât povara mi se părea mai grea, împingându-mă în jos. În cele din urmă am cedat, prăbușindu-mă lângă o mașină de culoare turcoaz, făcută armonică între un camion și un autobuz. Mi-am văzut fața în oglinda retrovizoare care abia mai atârna de portieră. Aveam părul alb și ochii cenușiu deschis, la fel ca domnul Gelu. Atunci m-am trezit.
Tata nu ținuse neapărat să i se facă o petrecere de ziua lui. „Nu mă simt de șaizeci, de ce să sărbătoresc?”zisese el, dar în cele din urmă cedase și acum se aștepta să vină toate neamurile. Nu mă dădea pe spate reuniunea de familie, dar aveam două mătuși favorite pe care chiar îmi doream să le revăd.
Petrecerea era programată pentru duminică la terasa unui un restaurant de la malul lacului. Asta-mi lăsase timp sâmbătă toată ziua să umblu prin oraș să cumpăr ceva frumos pentru tata. Drumul de acasă spre mall trecea prin parc, iar mica plimbare în aer liber m-a înviorat. Echipa nouă de la primărie făcuse treabă bună cu reasfaltarea aleilor și înlocuirea mobilierului. M-am oprit pentru câteva clipe să mă așez pe banca de la marginea lacului unde am sărutat-o pe Teodora prima dată. Oare ce-o mai fi făcând? Melancolia mi-a fost brusc spulberată de hârjoneala a doi copii alergând pe lângă mine. Fetița se împiedică și căzu, dar fără să se lovească foarte tare din câte mi-am dat seama. Începu să plângă.
– Îngerașul meu, ești bine? se auzi vocea îngrijorată a unei femei mai în vârstă, cel mai probabil bunica.
– N-are nimic, se preface, așa face și acasă, zise fratele ei.
– Tu să taci, împielițatule. Că știu ce-ți poate pielea. Se îndreptă apoi spre fetiță, care continua să scâncească, dar mai puțin.
– Nu e interesant cum îi categorisește bunica? Oare o ști ceva ce altora le scapă? Vocea, pe care am recunoscut-o imediat, venea chiar de lângă mine. M-am întors, doar parțial surprins să-l văd pe domnul Gelu.
– Bag de seamă că te-a cuprins dorul de casă.
– De unde ai știut că sunt aici?
– Te-am văzut când ai intrat în parc, dar tu erai prea adâncit în gânduri ca să mă observi. Nu te superi dacă te însoțesc?
– Sigur, bineînțeles. Mă duceam la mall. E ziua tatei și nu am apucat să-i cumpăr nimic.
– Nu de lucruri are el nevoie, crede-mă. Tu nu ai avut niciodată șaizeci de ani. Nici el, până acum. Trebuie să te întrebi ce simte el. Un pulover sau un ceas de la mall nu înseamnă mare lucru. Cred că știu ce i-ar plăcea. Ai încredere să mergi pe mâna mea?
Oricum nu aveam un plan mai bun, așa că am încuviințat. Am parcurs în tăcere cele câteva minute până la ieșirea din parc, apoi ne-am îndreptat pe bulevard, către centru. S-a oprit în cele în fața unei galerii de artă despre existența căreia nici măcar nu știam. Avea o vitrină micuță, doar cu puțin mai lată decât ușa. A intrat primul, ținându-mi ușa să intru și eu. Galeria era mult mai lungă decât era de așteptat, peretele din partea stângă fiind ticsit cu tablouri de toate mărimile. L-am privit circumspect.
– Tata nu e genul să atârne pe pereți tablouri ieftine, am comentat.
– Nu e vorba de prețul unui tablou, ci de mesajul acestuia. Cu siguranță există aici unul care i se potrivește. Uită-te cu atenție. Nu te grăbi. Caută cu mintea, nu cu ochii.
Jumătate de ceas mai târziu am plecat cu un tablou nu foarte mare, înfățișând un vânător cu pușca pe umăr, îngenuncheat lângă câinele său rănit de mistrețul care zăcea împușcat undeva în fundal. Nu știu nici în ziua de azi de ce l-am ales. Dar nu voi uita niciodată lacrimile de recunoștință ale tatălui meu când l-a văzut. Mi-a povestit cum, copil fiind, se ducea vara la țară la bunicul din partea tatălui să-l ajute. Acesta avea un câine de vânătoare care semăna leit cu cel din tablou și care fusese cel mai bun prieten al său în acele vremuri. A murit într-o toamnă, după ce s-a luptat cu un mistreț care intrase la ei în curte. Bunicul a murit și el de inimă, în vara care a urmat. Tabloul de la mine i-a trezit toate acele amintiri, de mult uitate.
***
După vizita de dimineață, Mihălceanu a venit direct la mine.
– Trebuie să-ți povestesc ceva, ai o clipă? Mihălceanu avea un ton misterios, așa că am încuviințat, fiind curios, în mod evident.
– Deci, i-am scris joi mesaj profei mele de chimie, ții minte, da? Mi-a răspuns vineri seara. Fii atent aici: „Hei, dar ce surpriză! Timpurile când predam la liceu îmi par dintr-o altă viață. Chiar nu mai știam nimic de tine și mă bucur sincer să văd că ai ajuns mare și tare și mai ales că mi s-a dat șansa să fac o diferență în viața ta. Era destinul tău să devii doctor.”
– La naiba, ce-i asta? Dă-mi să văd. I-am smuls telefonul din mână, vrând să citesc cu ochii mei mesajul aproape identic cu cel primit de mine de la Sânziana Voinescu.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Mihălceanu, recuperându-și cu un pic de efort aparatul din mâna mea încleștată.
Fără să știu de ce, am preferat să nu-i spun adevăratul motiv al reacției mele. A trebuit să improvizez ceva din mers.
– Voiam să văd de ce ți se aprinseseră călcâiele după ea, chiar dacă e femeie la cincizeci de ani acum. Chiar și așa, îmi dau seama ce bunăciune trebuie să fi fost în tinerețe. În altă ordine de idei, e OK dacă plec vreo două ore? Trebuie să mă duc până la facultate, la catedra de patologie. E legat de Anghelache.
– Du-te, da. Dar să vii până-n prânz.
După ce secretara catedrei de patologie m-a ascultat cu atenție privindu-mă pe deasupra ochelarilor cât timp i-am explicat motivul vizitei mele acolo, s-a ridicat greoaie din scaun, a luat o cheie și mi-a făcut semn să o urmez. A descuiat o ușă care cred că avea o sută de ani și m-a invitat înăuntru. În încăpere plutea un miros vag de formaldehidă. După ce a aprins lumina, am putut vedea așezate de-a valma pe tot felul de măsuțe și rafturi, sute, poate chiar mii de borcane cu piese anatomice plutind în soluție de formol, adunate de-a lungul zecilor de ani.
– Și cum găsesc piesa de care am nevoie?
– Cu mult noroc. Aș începe din partea aia. Întinse brațul spre dreapta sălii. Azi trebuie să plec la ora trei, că am programare la dentist.
Sintagma „acul în carul cu fân” nu reușea să exprime suficient de bine ceea simțeam. Fiind vorba de un os, nu trebuia ținut într-un borcan, ceea ce restrângea semnificativ opțiunile de căutare. Am strănutat puternic de câteva ori din cauza formolului, după care m-am îndreptat spre zona pe care mi-o indicase secretara. Lumina chioară, liniștea de mormânt din sală, praful adunat pe exponate și pe rafturi și oribilitățile care se puteau vedea în borcane îmi dădeau sentimentul că am trecut printr-un portal într-un alt timp și spațiu. Nimic din fervoarea lumii moderne nu răzbătea aici. Putea fi la fel de bine anul 1923, nu 2023 – nu era nicio diferență.
Deși aveam doar o idee vagă despre cum ar fi trebuit să arate piesa respectivă – știam doar că avea o dimensiune de circa douăzeci și cinci de centimetri, dar cam atât – îmi era foarte clar cum nu ar fi trebuit să arate. Acest proces de eliminare a fost de mare ajutor și, spre marea mea ușurare, căutarea nu a durat decât vreo douăzeci de minute. Osul respectiv era fixat cu o țepușă metalică de un postament de lemn, iar pe eticheta îngălbenită era scris la mașină „A.S. – 1998”. L-am luat de acolo cu o mișcare zvâcnită, mult mai puternică decât era necesar. Piesa era extrem de ușoară, greutatea fiind dată practic de cea a postamentului. Am studiat-o cu multă atenție. Osul avea o suprafață extrem de netedă și lucioasă, cu reflexe ușor sidefii, fără crestele și asperitățile obișnuite date de inserția tendoanelor și ligamentelor. Doar într-un singur loc se vedea gaura lăsată de acul folosit pentru prelevarea probei pentru biopsie. După ce am ambalat-o cu grijă în folie de plastic cu bule de aer, am pus piesa în cutia de carton pe care o adusesem cu mine.
– Ai găsit-o deja? Ai avut noroc! Uite, semnează aici de luare în custodie. Secretara îmi întinse o foaie copiată la xerox, cu marginile înnegrite și textul ușor rotit. Cât timp ai nevoie s-o ții?
– Nu știu... o săptămână, două? Când trebuie s-o aduc înapoi?
– Când îți termini treaba cu ea. Scrie și tu acolo, 30 a lunii și gata.
După ce mi s-a încheiat programul, am mai rămas în spital să studiez piesa. M-am dus la laborator și primul lucru pe care l-am făcut a fost s-o cântăresc. Avea 1,28 grame. Am căutat un vas suficient de mare, l-am umplut cam trei sferturi cu apă, am marcat nivelul lichidului, apoi am introdus osul pe care a trebuit să-l împing cu foarte multă forță pentru a-l scufunda complet. Am marcat nivelul nou al apei, apoi am scos osul și l-am pus să se usuce pe un strat gros de șervețele. Am calculat volumul – 91 cm3. Densitatea era deci de 0,014 g/cm3, de peste o sută de ori mai mică decât cea a unui os obișnuit. Cu ajutorul asistentei de la laborator am prelevat un fragment foarte mic, pe care l-am pus la microscop. Deși știam deja, am fost totuși mirat să văd formele heptagonale ale alveolelor, aranjate sub forma unui tipar regulat.
– Uau! N-am văzut așa ceva niciodată! exclamă laboranta. Arată ca un caleidoscop! Ce e asta?
– O piesă extirpată acum douăzeci și patru de ani, tot aici în spital.
– Arată fabulos. Se întoarse la microscop pentru a privi încă o dată, scoțând o serie de sunete care exprimau încântarea și surpriza în același timp.
Cumva, nu aveam nicio îndoială că și biopsia făcută domnului Gelu urma să arate aceeași structură. Problema era că nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce era vorba. Am pus piesa la loc în cutie și, vrând-nevrând, am plecat acasă. Laboranta trebuia să-și ia copilul de la grădiniță.
***
Cum dizolvi un os – asta-i întrebarea! Există mai multe metode în arsenalul medical prin care se poate forța remodelarea osoasă, dar nu există o procedură de „dizolvare”. Chirurgia este intervenția preferată, dar domnul Gelu zisese foarte clar că nu este de acord. Drept urmare, am început o muncă sistematică de inventariere a metodelor atât convenționale, cât și neconvenționale, de tratare a diferitelor forme de excrescențe osoase. Când te afli pe un teritoriu necunoscut, orice este posibil. După trei seri petrecute în fața calculatorului, nu ajunsesem la nicio concluzie. Nu știu cum ar fi putut fi posibil, dar aveam senzația că osul doamnei Angela Simionescu mă privea sfidător de pe biroul meu de acasă.
Dacă nu există o metodă unică, atunci poate ar merge combinarea mai multora? Gândul nu-mi dădea pace. Fragmentarea osului prin ultrasunete, la fel ca în cazul litotripsiei pentru pietrele la rinichi, iar apoi infiltrații locale cu soluție de... de ce oare? Ce ar putea transforma osul în altceva? Problema domnului Gelu era dată de durerile de spate. În mod evident, osul acela îi limita mișcările și din acest caz apărea durerea. Dacă aș putea doar „înmuia” osul, transformându-l în ceva mai flexibil? Ar trebui să extrag cumva calciul care dădea structura de rezistență. Altceva însă nu-mi dădea pace, și anume densitatea extrem de redusă care nu avea niciun sens din punct de vedere fizic. 60-70% din structura osului este reprezentată de compușii minerali. Matricea osoasă are o structură complicată, cu mai multe minerale implicate – magneziul sau manganul înlocuind deseori calciul, iar hidroxiapatita, carbonații și fosfații acestor metale au o masă care poate fi calculată, dar ceea ce reieșea din calcul nu se verifica experimental.
Am luat osul de pe suport și la-m așezat pe palma deschisă. Aproape că nu-l simțeam, era „ușor ca un fulg”. În timp ce-l priveam din toate părțile, telefonul vibră scurt, anunțându-mă de primirea unui mesaj. Am așezat cu grijă osul pe birou și am luat telefonul. Era o notificare care-mi reamintea de programarea la service a doua zi. Am remarcat totodată și o postare pe LinkedIn a Sânzianei Voinescu despre lansarea unei creme pe bază de extract de... sânziene în cadrul unui eveniment care urma să aibă loc, evident, în Noaptea de Sânziene, sâmbătă, 24 iunie. Mânat de curiozitate am citit în diagonală postarea, până când atenția mi-a fost atrasă de informația referitoare la „alte beneficii recunoscute ale preparatelor pe bază de flori de sânziene”, mai specific utilizarea ceaiului pentru tratamentul pietrelor la rinichi. Următoarele minute mi le-am petrecut citind despre această plantă, despre care am aflat că este una din răsfățatele medicinii naturiste. Tot citind despre ceaiuri, mi s-a făcut poftă de unul, așa că m-am ridicat, destul de brusc însă. Din neatenție am lovit colțul mapei pe care era așezat osul, care a căzut de pe birou. Și atunci, spre marea mea surpriză, am văzut cum osul nu cade cu viteza normală, ci extrem de lent, având nevoie de mult prea mult timp să ajungă la podea.
Era un os la urma urmei, fără niciun fel de formă aerodinamică și ar fi trebuit să cadă în mai puțin de o jumătate de secundă. L-am luat de jos cu grijă, am pornit cronometrul de pe telefon și i-am dat drumul din nou. 11,4 secunde. Am măsurat înălțimea biroului – 78 de centimetri. Deși am avut nevoie de puțin timp să-mi aduc aminte formula, am calculat că osul căzuse cu o accelerație de 0,012 m/s2. De 821 de ori mai mică decât g. Eram curios dacă aș putea încerca să-l fac să cadă în vid, ca să elimin orice rezistență a aerului, dar habar nu aveam unde aș putea găsi o incintă vidată suficient de mare. Încet-încet îmi aduceam aminte de toate orele petrecute în laboratorul de fizică în clasa a noua, pe vremea când credeam că voi deveni inginer. Mi-am petrecut restul serii făcând tot felul de experimente, iar cel mai interesant a fost cel în care am pus osul într-o pungă alături de o sticlă de plastic de jumătate de litru umplută cu apă. În ciuda bunului simț, pachetul combinat a „căzut” de pe birou în 1,3 secunde în loc de 0,4 cât ar fi fost normal. Se făcuse târziu și ar fi trebuit să mă culc – a doua zi aveam mult de lucru. Abia ce mă schimbasem în pijama, când mi-a venit în minte o altă idee. Toate experimentele le care le făcusem luau în calcul masa gravitațională, nu cea inerțială. Deși, pentru imensa majoritate a situațiilor cele două sunt practic unul și același lucru, există situații când există diferențe. Tocmai mă găndisem la un alt mod de a determina masa osului, în afară de a-l așeza pe cântar, ce-i drept, cu oarecare aproximație.
Un os normal ar fi trebuit să aibă cam 160 de grame pentru un volum de 91 ml. Trebuia să găsesc ceva cu o masă comparabilă. M-am uitat în jur și privirea mi-a căzut pe fructiera unde aveam câteva mere. Am luat unul și l-am cântărit – 152 de grame. Perfect, mi-am zis. Am luat un umeraș pe care l-am agățat de o baghetă de lemn, și apoi am atârnat mărul de umeraș cu ajutorul unei sforicele legate de două scobitori înfipte. Am legat apoi osul de umeraș cu o altă sforicică. Tocmai creasem o versiune foarte primitivă a pendulului lui Newton. Am ridicat câțiva centimetri mărul și apoi l-am lăsat liber. A lovit osul așa cum calculasem și ceea ce s-a întâmplat a fost conform principiului conservării impulsului. Mărul s-a oprit, iar osul s-a deplasat câțiva centimetri pe aceeași direcție. Apoi a revenit, lovind mărul, și tot așa de 2-3 ori, până când mișcarea tandemului s-a oprit de tot. Am ridicat mărul mult mai sus și i-am dat drumul din nou, privind cu multă atenție. Osul se comporta ca și când masa sa era aproximativ egală cu cea a mărului. Deși acesta era comportamentul așteptat, rezultatul ridica cu totul altă întrebare. De ce masa inerțială și cea gravitațională erau într-atât de diferite? Și, mai ales, de ce osul nu cădea ca orice obiect normal? M-am pus în pat, am stins lumina, dar tot nu puteam să adorm. Mi-am amintit de forța cu care a trebuit să apăs osul pentru a-l scufunda în apă atunci când i-am determinat volumul și cumva enunțul legii lui Arhimede mi-a venit în minte. Un corp scufundat într-un fluid este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea fluidului dezlocuit. Doar că greutatea celor 91 de ml de apă nu se putea simți atât de puternic. M-am dat jos din pat, am luat una din sticlele de plastic pe care le folosisem mai devreme, am umplut-o pe trei sferturi, lăsând astfel gol un volum puțin mai mare de 100 ml, am pus dopul si am scufundat-o în chiuveta din baie pe care o umplusem cu apă. Abia dacă am depus vreun efort să o țin sub apă contrând aerul rămas în sticlă. Am luat osul și l-am scufundat, de data aceasta cu un efort mult, mult mai mare. Trebuia să fie altceva care „împingea de jos în sus”, dar ce?
M-am pus din nou în pat, am tras pătura pe mine și când eram gata să adorm, l-am văzut în minte pe profesorul de fizică. Era iarnă și ne-a pus să scoatem o foaie de hârtie pentru un extemporal. „Haideți, dom’ profesor, e frig!” s-au lamentat atunci câteva fete. „Trebuie să învățați să vă exprimați corect din punct de vedere științific! Frigul nu e o noțiune din fizică.” Colegul meu Dan, care era as la fizică, s-a prins imediat ce anume voia să spună profesorul și a replicat „Cantitatea de căldură este insuficientă – așa este corect?” „Aha! Bravo! Da, așa este. Dar asta tot nu vă scutește de extemporal.” De ce oare îmi venise în minte această amintire? Ce voia oare subconștientul să-mi transmită?
***
A doua zi, doctorul Apostolescu m-a chemat la el în cabinet. Venise rezultatul biopsiei, după aproape trei săptămâni de la recoltare. Fluturându-mi în față o foaie A4 scoasă la imprimantă, pufni:
– Cum era expresia aia? „A plecat bou și s-a întors vacă”? Cam asta înțeleg eu din buletinul ăsta, pufni doctorul Apostolescu. Deci uite ce zic ăștia aici „Alveole osoase cu aspect normal, țesut osos de neoformație cu aspect benign.” Cum mama naibii aspect normal? Heptagoane regulate și aștia zic aspect normal? Păi ce pușca mea, osul e fagure de albine să aibă figuri geometrice?
M-am abținut cu greu să nu râd. Părea un personaj de desene animate care mâncase un ardei iute și-i ieșeau flăcări din urechi. Ce-i drept, nici oamenii ăia de la patologie nu ar fi avut prea multe opțiuni.
– Seamănă cu osul pacientei din 1998 a doctorului Chioreanu.
– Chiar prea mult. Ai găsit piesa aceea.
– Da. O am acasă. Foarte interesantă.
– Adu-o încoace să o văd și eu. Auzi, dacă tot ești aici, dă-mi o mână de ajutor, te rog. Vreau să mut dulapul ăsta în colțul de dincolo, și să pun biroul în locul lui. E greu, plin de tot felul de chestii și n-am chef să-l golesc. Hai, treci pe partea cealaltă. Eu împing și tu tragi. Hai, unu, doi, acuma! Păi hai, măi! Trage odată, ce, nu ai mâncat de dimineață? Hei! Alo! Alo! Aici! Pocni chiar și din degete pentru a mă scoate din starea de transă în care căzusem. Tragi? Cu grijă că e greu și să nu cadă peste tine, că te face afiș. O să te agăț după aia pe perete, lângă celelalte postere.
Deși el se opintise, eu nu mă mișcasem deloc. Îmi picase fisa, dar creierul meu se lupta cu imposibilul. Osul nu cădea normal și nu se scufunda în apă nu pentru că era împins de jos în sus, ci pentru că era tras. O forță antigravitațională era explicația perfectă pentru toate ciudățeniile cu care mă confruntasem.
***
– Alo, domnul Gelu? Ce mai faceți? A venit biopsia. Nu e o tumoră malignă, asta-i cel mai important. Doctorul Apostolescu a zis că trebuie extirpată ca să nu vă mai doară.
– Ți-am zis că nu mă bag sub cuțit. Ai găsit ceva?
– Pfuuu.... oarecum, dar nu pot să știu cu siguranță. Ar merge încercată o abordare în doi pași. Prima ar fi să fragmentăm osul cu ultrasunete, iar după aia să facem niște infiltrații locale, să dizolvăm fragmentele. Trebuie văzut cu ce facem infiltrațiile alea, totuși. Una e să facem niște probe în laborator și alta e să tratăm un pacient. Trebuie să fie niște medicamente și o schemă terapeutică aprobate, nu putem să facem după ureche infiltrații cu extract de sânziene.
– Ce-ai zis? Extract de sânziene? Ce-ți veni?
– A, am făcut o conexiune în minte cu ceva..., nu contează, era o expresie. Dacă vrei să te internezi să începem tratamentul, avem un loc liber marțea viitoare.
– Marțea asta, zici? Bine. O să vin. Mulțumesc mult.
***
S-a îndreptat direct spre mine când m-a văzut ieșind de la raportul de gardă alături de doctorul Mihălceanu. Făcuse deja formele de internare și acum stătea pe coridor, cu o geantă de voiaj albastră lângă el, așteptând să iasă din salon infirmiera care schimbase așternuturile.
– Începem tratamentul chiar din după-amiaza asta, tataie. Până atunci se ocupă prietenul matale de dumneata, da? Mihălceanu îl bătu amical pe umăr, după care intră într-unul din saloane.
– O să facem azi câteva investigații, am vorbit și cu cei de la ortopedie. Au vrut să te interneze la ei pe secție, dar nu aveau locuri.
– Să știi că mi-ai fost de mare ajutor când am vorbit la telefon. Fără să-ți dai seama, cred.
– Cum așa?
– Când ai zis de sânziene. Nici nu mă gândisem la asta, deși ar fi trebuit. Mi-am uns pe spate cu o alifie din asta în ultimele câteva zile și m-a lăsat durerea aia.
Infirmiera ieși din salon și ne făcu semn că a terminat. Patul liber era cel de lângă ușă. Pacientul care ocupa patul de lângă geam fusese internat în cursul serii și nu știam prea multe despre el, doar că era un preot din mediul rural.
– Bună ziua, domnule doctor, ne întâmpină el. Avea un zâmbet cald și primitor.
– Bună ziua părinte, am răspuns. V-am adus un coleg de cameră, pe domnul Gelu Anghelache. E un cunoscut de-al meu, de la mine din oraș.
– Încântat. Ion Negrău. Mi-a strâns mâna cu putere, apoi i-a întins-o lui nea Gelu.
– Dumneata ești preot? Cei doi încă aveau mâinile împreunate, iar nea Gelu își așezase deasupra, cu un gest lent, și mâna stângă.
– Da, așa este. Și dumneata?
– Nu, nu sunt preot. Dar și eu îl slujesc pe Dumnezeu.
– O, ce interesant. Abia aștept să îmi spui mai multe.
– Domnilor, am interveni eu, vă las să povestiți, noi ne vedem la 1:30 să mergem la jos la ortopedie, da?
Doctorul Apostolescu mormăia ceva neinteligibil privind foaia de observație.
– Deci domnu’ Anghelache, sigur nu vrei să extirpăm osul acela?
– Cât se poate de sigur, domnule doctor.
– Am...văzut osul extirpat de la doamna aceea, Simionescu. Biopsia dumneatale arată că e cam același tip de țesut osos. Deși e foarte neobișnuit, nu e cancer. Să nu-ți faci probleme. Deci, uite care e planul. O să începem acum cu ultrasunete, timp de câteva zile. Vineri facem o radiografie, să vedem în ce măsură tratamentul are efect. După aia decidem ce facem în continuare, da?
***
Profesorul pufnea, bâtând darabana cu degetele în marginea mesei. Analizele pacienților de pe secție, cu excepția lui nea Gelu și părintelui Negrău, ieșiseră toate normale.
– Ce naiba se întâmplă aici? Zona crepusculară, ce mama mă-sii? Ce facem, îi trimitem pe toți acasă, ca acum trei săptămâni? Mă uit la ăsta, Dimulescu. Păi ăsta venise aici ca să nu moară acasă. Acum poate să treacă testul pentru pilot de avion. Sau femeia asta, Zâmbreanu, pacienta lui Atanasiu. La ce ciroză are, sau avea, n-ai zice că prinde Anul Nou. Și uite, transaminazele sunt mai bune ca ale mele. O să ni se ducă buhul că facem minuni. Mâine-poimâine trebuie să punem corturi în curte, cum am făcut la Covid, pentru pelerinaj ca la sfintele moaște. Are cineva vreo explicație?
– Dom’ profesor, am intervenit eu. Și atunci, și acum am avut pe secție același pacient, pe Gelu Anghelache.
– Da, îmi aduc aminte de el. Mortul viu. Deci pentru mine omul ăsta e un mister. Cum poți măi să ai glicemie 480 și fără glucoză în urină? Ce fel de rinichi are ăsta? Să mai nu vorbim de formula leucocitară care nu are nimic de-a face cu bunul simț. L-am văzut dimineață, la vizită. Zici că-i fotbalist, nu pensionar.
– Dacă-mi permiteți, domnule profesor, interveni Mihălceanu. E o chestie aici cu Anghelache ăsta. Mă uitam la analizele lui de acum trei săptămâni și cele de acum. Sunt complet diferite. Deși complet anormale și atunci, și acum, sunt anormale în mod diferit, dacă pot să zic așa.
– Ia dă-mi să mă uit. Întinse mâna peste masă și luă hârtiile din mâna lui Mihălceanu cu un gest smucit. E aiurea complet, decretă profesorul, după ce le studie atent. În afară de glicemie, nici una din valori nu se află în aceeași marjă. Uite aici. Leucocitele atunci erau 13.400, acum sunt la 2.800. Hematiile, la fel. Atunci foarte mari, acum aproape că zici că e exsanguinat. Semne clinice de anemie are? Întrebarea fu adresată atât mie, cât și lui Mihălceanu.
– N-am remarcat să obosească. Dar pot să-l testez.
– Fă-o. Așa, care-i treaba cu părintele? Înțeleg că e în salon cu Anghelache.
– Cu ăștia doi e o poveste întreagă. Sunt ca tusea cu junghiul. Parcă se cunosc de-o viață. Negrău are insuficiență cardiacă congestivă pe care o ține binișor sub control cu digoxin, dar acum a decompensat. E ceva mai bine acum decât la internare, răspunde satisfăcător la tratament. Îl punem noi pe picioare, să vedem dacă trebuie să-i mărim doza de-acum încolo. Probabil o să-l mai ținem câteva zile. E singurul de pe secție ale cărui valori nu s-au normalizat.
– Bine, ne oprim aici. În cincisprezece minute începem vizita. Vedeți care pacienți pot fi externați azi și care mâine. N-are rost să ținem spitalul plin.
În vinerea aceea eram de gardă. Era trecut de ora șase când m-am decis să fac o tură prin saloane. Aproape toți pacienții fuseseră externați, așa că mă așteptam să fie o gardă ușoară. Am lăsat la urmă salonul cu Anghelache și Negrău. Nu mai venisem cu cutia de șah, oricum nu aveam chef. Dar eram intrigat de cazul părintelui Negrău, chiar dacă nu era pacientul meu. Apropiindu-mă de ușă, am auzit zgomotul inconfundabil al zarurilor. Cei doi jucau table, dar s-au oprit când m-au văzut intrând.
– Cine bate? am zis în loc de bună seara. Am mai făcut un pic de conversație cu ei, după care i-am dat domnului Gelu vestea cea mare. Îți facem mâine dimineață externarea. Pe radiografie osul acela nu mai apare, s-a resorbit cumva. Nu știu dacă a fost de la ultrasunete, de la alifia aia cu care zici matale că te-ai dat, de la ce-o fi fost, dar pe radiografie nu se mai vede nimic. Ești bun de însurat. Vă las să continuați partida.
Am dat să plec, dar domnul Gelu însă m-a oprit din drum.
– Doctore, zise el. Vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Nu știu dacă o să mai am ocazia.
– De ce zici așa, nea Gelu?
– Păi noaptea asta plec.
– Unde să pleci, nea Gelu? La femei? Am regretat imediat gluma făcută, văzând privirea plină de reproș a preotului.
Oftă din greu, vizibil măcinat de ceva
– E noaptea Sânzienelor. E șansa mea să plec, să mă duc acasă.
M-am uitat la el, fără să înțeleg imediat.
– O dată pe an, de Sânziene, la miezul nopții, se deschid porțile cerului. Problema cu osul ăla, cum i-ați zis voi, s-a rezolvat, dar numai temporar. Acum mă simt eliberat de povară, și pot să mă ridic acolo, sus.
– Nea Gelu, am crezut că ne-am dat pe brazdă cu ideile astea. Dar să știi că mâine vorbesc pentru un consult psihiatric. Îți zic foarte serios.
– N-are rost să vorbești cu nimeni. Eu o să plec oricum la noapte, că mi-au ajuns atâția ani aici, pe Pământ, și a venit vremea să mă odihnesc.
Acum eram de-a dreptul îngrijorat. Ultimul lucru de care aveam nevoie era un pacient delirant cu tendințe suicidale. Nu eram sigur ce să fac în situația asta, așa că am plecat repejor din salon să-l sun pe doctorul Mihălceanu. Abia ce făcusem câțiva pași, că părintele Negrău a ieșit și el, vrând să meargă la baie.
– Părinte, i-am zis. Putem vorbi puțin?
– Sigur. Despre ce-i vorba?
– Mă îngrijorează nea Gelu. Mi-e teamă să nu aibă ceva gânduri negre, să-și facă rău. O să mai trec în cursul nopții să mă asigur, dar dacă îl vezi că vrea să facă vreo nefăcută, sună-mă, da? N-ar trebui să te rog asta, pacienții sunt responsabilitatea mea. Uite aici numărul meu de telefon.
Îmi luă mâna dreaptă cu ambele mâini.
– Mergi, fiule și odihnește-te. Mai treci ceva mai încolo, dacă simți nevoia. Nea Gelu e o persoană așa cum nu am mai întâlnit până acum. O să am grijă de el.
Era ceva mai mic de statură decât mine, cu o conformație robustă, de om care a muncit din greu toată viața. Avea pielea palmelor aspră și le simțeam strânsoarea fermă. Deși nu aș fi putut să spun exact de ce anume, am știut în momentul acela că pot avea total încredere îl el.
Era puțin trecut de miezul nopții când m-am trezit brusc, lac de sudoare. Avusesem din nou coșmarul acela cu accidentul în lanț pe autostradă, dar de data asta era acolo și doctorul Mihălceanu, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, care stătea cocoțat pe gardul dintre sensurile de mers și râdea cu gura până la urechi privind catastrofa. „Ce stai acolo?” i-am zis. „Vino să dai o mână de ajutor!” Dar el nimic, stătea acolo, hlizindu-se în continuare și dând bucuros din picioare ca un copil nerăbdător. S-a întors spre mine și atunci i-am văzut ochii, negri ca tăciunele, fără pic de alb.
Am simțit nevoia să ies din cameră pe coridor. Era întuneric, doar la capete și în dreptul scărilor era aprinsă o lumină slabă. Pentru un moment am avut impresia că eram într-un film horror de serie B, accentuată de o adiere de aer rece și liniștea nefirească. Totul părea în regulă și am dat să mă întorc înapoi, când am zărit licărind o geană de lumină verde-albăstruie sub ușa salonului unde erau internați cei doi. M-am dus să verific, mai mult din curiozitate. Am deschis ușa încet, cât să bag capul. Prin fereastră se vedea o sticlire sidefie, probabil reflexia vreunei reclame luminoase. Nea Gelu și părintele Negrău erau în șezut, față în față, la marginea patului, ținându-se de mâini. Niciunul nu spunea nimic. Eram convins că nu conștientizaseră prezența mea acolo. M-am gândit să aprind lumina, dar ceva, ca o mână invizibilă m-a oprit. Nu știu cât am stat acolo, privindu-i îndelung. Secunde? Minute? În cele din urmă părintele și-a desprins mâinile și a făcut semnul crucii de trei ori, timp în care nea Gelu s-a întins la loc în pat. Apoi părintele l-a acoperit cu pătura, ca un tată grijuliu, și a mai făcut odată cruce deasupra lui, apoi și-a făcut și el cruce. Înainte de a se culca la loc, s-a dus să închidă fereastra. Am simțit cum mi se face pielea de găină pe brațe și pe ceafă. Am plecat, închizând ușa cu multă grijă și m-am dus să mă culc. Senzația de straniu nu dispăruse și m-a ținut treaz până aproape de ora două.
M-am trezit auzind o bătaie ușoară în ușă.
– Domnu’ doctor? Domnu’ doctor?
– Da, s-a întâmplat ceva?
– O, nimic, Doamne ferește. E ora șapte și un sfert.
Ora mea de trezire este șase. Este ceva extrem de rar să dorm atât de mult, ca urmare am sărit brusc din pat, simțindu-mă într-o formă de zile mari. În cinci minute eram îmbrăcat, aranjat, mi-am pus stetoscopul și am ieșit din bârlog. Fiind sâmbătă, nu-l așteptam mai devreme de ora nouă pe doctorul Mihălceanu, care urma să mă schimbe, așa că după ce mi-am făcut o cafea la sala medicilor, am început să fac vizita de dimineață. Erau doar cinci pacienți cu totul: pe lângă nea Gelu și părintele Negrău mai erau doar alți trei, internați în seara precedentă.
– Bună dimineața, nea Gelu! Bună dimineața părinte! Cum a fost azi-noapte? am zis, din pragul ușii. Cei doi aveau în față micul dejun, o felie aproape transparentă de salam, puțin gem, o chiflă și niște ceai, dar niciunul nu se atinsese de mâncare. Abia atunci mi-am adus aminte de scena a cărui martor fusesem în timpul nopții, deși nu eram sută la sută sigur că se întâmplase cu adevărat sau doar visasem.
– Uite, tot aici, cum m-ai lăsat aseară, vorbi nea Gelu. Un an. Atât mai stau. N-am plecat azi-noapte, dar la anul chiar mă duc. Îmi evita privirea, iar tonul lui era sec, trist.
– L-am convins eu să nu plece, vorbi părintele. I-am zis că e mai multă nevoie de el aici, pe pământ, că rolul lui încă nu s-a terminat.
– Pentru tine am făcut-o, doctore. Pentru tine, zise el amar, ignorând vorbele preotului. Hai, fă-mi ieșirea să mă duc și eu acasă.
– O face doctorul Mihălceanu, când vine, după ora nouă. Ești pacientul lui, și oricum, eu sunt doar medic rezident și nu pot face externarea.
– Mihălceanu, zici? Oftă adânc și pentru prima dată în acea dimineață s-a uitat direct în ochii mei. Preț de o fracțiune de secundă, i-am văzut căutătura aceea plină de dispreț și dezgust, dublată de colțurile gurii lăsate. Mihălceanu ăsta... stai cât mai departe de el.
În ziua aceea l-am văzut pentru ultima dată. Era la lift, cu geanta de voiaj pe umăr și ținând în mână foaia de externare. Mi-a făcut un semn de „la revedere” și am avut un sentiment neobișnuit, de despărțire, de parcă nu era doar un pacient, ci ceva cu mult mai mult.
Garda mi se terminase și mă pregăteam să plec și eu, când am dat peste preotul Negrău pe culoar.
– Mi se pare doar, sau azi ne simțim mai bine? Cum sunteți? l-am întrebat.
– Ca la douăzeci de ani, vorba cântecului. Gelu mi-a spus azi-noapte că i-a făcut bine pe toți ceilalți, cu excepția mea, pentru că nu voia să rămână singur în salon, dar că o să mă pună și pe mine pe picioare înainte să plece.
– Da, așa a zis? Poate-și face spital și noi ne pierdem locul de muncă! Oricum, sper să vă externeze luni, cel târziu marți. Să vedem mai întâi ce zice doctorița Atanasiu. Am dat să plec, dar m-a oprit, apucându-mă de cot.
– Doctore... șopti el. Mai e ceva. Omul ăsta... are așa, un har, să știi. Am vorbit mai multe cu el. Poate citi sufletul oamenilor ca pe o carte deschisă.
***
În după-amiaza aceea am onorat invitația pentru lansarea cremei-minune organizată de firma unde lucra Sânziana Voiculescu. Deși s-a bucurat sincer să mă vadă, s-a scuzat că nu are prea mult timp, dar dacă aș putea rămâne până după prezentare, la cocktail, i-ar face plăcere să mai stăm puțin de vorbă. Să fiu sincer, nu prea am mare încredere în toate alifiile alea, dar am constatat că mulți pacienți, în special femeile mai în vârstă, le consideră foarte utile.
Prezentarea propriu-zisă a fost foarte bine făcută. Vorbea natural, fără niciun fel de complexe în fața unui grup mare de oameni și evident își șlefuise talentul de orator față de vremurile când preda biologia. Chiar i-am spus asta mai târziu, între două tartine cu cașcaval și somon fumé.
La plecare a venit la mine cu o punguță în care erau câteva mostre. M-a tras într-un colț și mi-a spus șoptit.
– Pune-le bine. Există niște indicații pentru produsele astea care nu sunt în prospect. Dar nici bolile pe care le tratează nu sunt în cărțile de medicină. Cum a fost cazul lui nea Gelu. Când o să-ți mai vină pacienți așa, ca el, sună-mă. O să-ți recomand ce anume să le dai.
– Ce vrei să spui? Cum adică, „așa ca el”?
N-a răspuns, dar a ridicat privirea spre tavan. Apoi a zâmbit, m-a sărutat discret pe obraz și s-a îndreptat spre un grup de invitați care voiau să facă o fotografie împreună cu ea.
De același autor:
Noopali (volum de povestiri)
Discontinuum (roman)
Urmărește-l pe scriitorul Cristian Cârstoiu
– Tu te-ai mutat de curând la scara B, așa-i?
– Da, domnule, acum două luni.
– Îți place să joci șah? Uite, domnul Gelu aici îmi zicea că te-a văzut singur prin parc în fiecare zi. Mă gândeam că poate vă fac lipeala. Ce părere ai?
– Știu ceva șah, cât de cât, dar nu prea e distracția mea favorită. Nu voiam să fiu nepoliticos.
– Vino mâine să facem o partidă. Ai să vezi, cu cât o să începi să joci mai bine, o să-ți placă din ce în ce mai mult. Domnul Gelu avea o voce neașteptat de caldă, ca a unui bunic care spune nepoților o poveste înainte de culcare.
Așa a început prietenia mea cu domnul Gelu. Trecuse în viață prin multe și, cu timpul se deschisese în fața mea. Îi plăcea să povestească, iar mie să-l ascult fascinat. Jucam șah măcar o dată pe săptămână, până când am terminat liceul și am plecat la facultate, la București. Nu-l mai văzusem deci de mai bine de zece ani.
– Ia uite pe cine am plăcerea să revăd! îmi zisese în dimineața zilei de luni pacientul de pe patul de lângă fereastră. Nu l-am recunoscut la început, ca să fiu sincer. Părul alb era lăsat lung, vâlvoi, făcuse cârlionți, iar vocea era un pic schimbată. Și-a dat seama că nu știam de unde să-l iau, așa că a zâmbit și mi-a făcut complice cu ochiul.
– Dacă ești de gardă într-una din zilele cât mă țin ăștia aici, vino cu o tablă de șah. Ca-n vremurile de altă dat’.
– Domnul Gelu? am zis eu, neîncrezător.
– În carne și oase!
– Mai mult oase, făcu doctorul Mihălceanu, aflat în spatele meu care studia atent foaia de observație. El e pacientul trimis la noi cu suspiciune de fibrodisplazie osificantă progresivă despre care a zis profesorul la raportul de gardă. Îl cunoști?
–E, chestie veche. Locuiește în cartier cu părinții mei. Care mai e viața matale, domnu’ Gelu?
– Care să fie? Am lăsat-o mai moale cu aventurile și umblatul prin lume, acum stau mai mult acăsică. Râse din toată inima, ceea ce-i declanșă un acces de tuse, dar care se potoli repede.
– Și deci, care-i treaba, ce te aduce la noi la spital? intră în subiect specialistul.
Ignorându-l total, domnul Gelu se uita fix la mine.
– Mă bucur pentru tine, să știi. Ai dispărut brusc și nu mai știam nimic de tine. M-am întâlnit la un moment dat cu Florin, vecinul ăla al tău, și mi-a zis că ai plecat la facultate. Bravo.
Se întoarse apoi lent către celălalt medic, pe care-l privi preț de câteva secunde lungi, înainte de a-i vorbi.
– Doctore, treaba-i fie foarte simplă, fie foarte complicată. Pe mine mă doare spatele, aici, mai sus de omoplați. Am fost la mine acolo la spital, mi-au făcut analize, raze, tomograf, s-au crucit și-au zis să vin la București, că ei nu au mai văzut așa ceva.
– Ei, tataie, las’ că-i dăm de cap. Ești pe mâini bune, da?
Domnul Gelu nu răspunse, dar încuviință dând ușor din bărbie. I-am prins privirea și am știut că nu-l place pe doctorul Mihălceanu. Odată, când eram cu el în parc, au trecut pe lângă noi doi tineri, îmbrăcați în treninguri negre.
– Ăștia-s răi, răi la suflet, zisese el posomorât.
I-am urmărit cu privirea curios, pentru că până atunci domnul Gelu fusese atent la tabla de șah, iar cei doi veneau din spatele lui. I-am putut vedea bine, suficient de bine cât să-i recunosc câteva zile mai târziu într-un reportaj la televizor. Fuseseră arestați de poliția comunitară pentru tâlhărie. Și acum îl privise la fel la specialist.
Pacientul din patul de lângă ușă era un bărbat de șaizeci și doi de ani, cu o poliartrită severă. Articulațiile degetelor i se deformaseră rău de tot și avea dureri mari în toate oasele. Nu erau prea multe lucruri pe care le puteam face, iar el știa asta. Înainte de a pleca după ce am terminat vizita, i-am promis domnului Gelu că joi, când urma să fiu de gardă, voi veni cu tabla de șah. Ca pe vremuri.
Pe coridor, Mihălceanu îmi dădu un pumn ușor în umăr, înainte de a intra în salonul următor.
– Să cauți tu despre FDOP, vezi ce găsești. E o boală extrem de rară. Să fiu sincer, n-am avut niciun caz din ăsta până acum. Facem o prezentare boboc despre Gelu al tău. Joi, la raportul de gardă? Maxim 5 minute. Și programează-l la computer tomograf pentru mâine.
De fiecare dată când mă duceam acasă la părinți, ce-i drept din ce în ce mai rar, stăteam doar două zile cel mult, cât să-i văd. Prin parc cred că nu am mai fost cam de când eram student prin anul doi. Revederea cu Gelu deschisese sertarul cu amintiri. Nu doar partidele de șah cu el, dar mai ales plimbările în parc ținându-mă de mână cu Teodora sau cursele cu bicicletele împreună cu gașca de la bloc. Vremuri care știam că nu se vor mai întoarce niciodată. Teodora plecase în America imediat după ce se terminase liceul, Radu-cel-Mare era în Italia, celălalt Radu se făcuse ofițer de marină și umbla pe oceanele lumii, Lucian urmase cariera militară, ca și taică-său, și acum era detașat cine știe pe unde. Doar Marian nu plecase nicăieri. „Cineva trebuie să rămână pe baricade” zisese el când l-am întrebat ce-l ține legat de glie.
***
Mă uitam cruciș la rezultatele de la laborator. Valorile erau complet anapoda. Dacă era să mă iau după analizele domnului Gelu, acesta ar fi trebuit abia să mai respire, dacă nu ar fi fost chiar mort deja. Cu toate acestea, iată-l acolo, în pat, jovial așa cum îl știam dintotdeauna, iar singura lui problemă era dată de durerile de spate.
– Ți-am povestit vreodată cum am ajuns eu la arabi? Pe vremea lui Ceaușescu?
Sincer, nu mai țineam minte, dar, chiar dacă mi-aș fi amintit, tot l-aș fi lăsat să depene istoria. Pentru vârstnici, viața e trecutul lor.
– Nu, nea Gelu, nu cred.
– Deci era prin ‘85-‘86. Ceaușescu avea un aranjament cu Gadhaffi, în Libia, să-i trimită ingineri petroliști. Doi ani am stat la arabi, acolo. Eram ca în cantonament. Știi, la ei nu e voie cu alcool, așa că ne-am făcut noi țuică de portocale. Au închis ochii, ce erau să facă?
– Țuică de port ocale?
– Păi, care să fie problema? Butoaie aveam, că doar eram la rafinărie și cât putea să fi fost de greu să ascundem printre butoaiele cu produse petroliere pe alea două unde pusesem la fermentat portocalele, iar pentru niște ingineri care știau să proiecteze o rafinărie, e o joacă de copil să facă un alambic, îți dai seama. Râse prelung, făcându-l și pe colegul său de salon să râdă.
– N-am știut niciodată că ai fost inginer petrolist, i-am zis.
– Nici n-am zis că am fost. Eu eram acolo pentru alte... chestii. Aveam grijă să nu pățească nimic băieții ăia trimiși acolo.
– Erai de la Securitate? întrebai neîncrezător.
– E, și tu acuma! Ha-ha! Auzi tu! Făceam parte din personalul auxiliar. Eram șeful echipei de intervenție în caz de urgență. Pompier, simți el nevoia să clarifice.
Domnul Stancu, celălalt pacient din salon se ridică din pat și-și trase halatul pe el.
– Mă duc la baie, simți el nevoia să dea explicații. Ar fi trebuit să remarc că-și încheiase cordonul halatului destul de ușor, dar nu-mi stătuse mintea la asta.
Am plecat să-mi văd și ceilalți pacienți, după care l-am căutat pe doctorul Mihălceanu, cu care voiam să discut analizele lui Gelu.
– Neah, n-are cum să fie, zise el privind circumspect. Li s-o fi stricat analizorul. Zi-le să le refacă. N-au astea pic de creier, să mor eu. Cum poți mă să dai un buletin de analize cu toate valorile în afara limitelor normale? Nu gândesc, băi. Nu gândesc, ăsta-i adevărul. Belești ochii pe valorile alea, și dacă vezi așa anomalii le refaci, nu le dai de bune.
– La toți ceilalți pacienți analizele au ieșit normale. Dacă ar fi avut o problemă cu analizorul, n-ar fi trebuit să iasă mai multe aiurea?
– Băi, ești prost? Îmi ciocni fruntea cu arătătorul. Dacă n-au pus la el reactivul corect? Sau era expirat, oxidat, naiba să-l ia? Ce-s eu, laborant? Dar eu gândesc, băiatule, eu gândesc, nu ca alții. Și norocul tău e că mă ai pe mine să te-nvăț. Deci, zi-le asistentelor să-i mai ia sânge lui Gelu, să i se refacă toate analizele și vorbim mâine ca oamenii. Acum am treabă. Plecă, făcu câțiva pași, după care se întoarse.
– Auzi, ziseseși că la ceilalți pacienți au ieșit analizele normale?
– Da. De ce?
– Normale, adică nimic neobișnuit?
– Nu, normale, adică în limite normale.
– Stai să reformulez. Avem opt pacienți internați pe weekend, cărora li s-a luat sânge și li s-au făcut analize ieri. La Gelu au ieșit complet aiurea, dar celorlalți șapte le-au ieșit normale, zici?
– Da.
– Băi, băiatule, aici e spital. Toți ăștia de aici – făcu un gest larg – sunt oameni bolnavi, că de-aia sunt internați. Nu se poate, băi, NU SE POATE, să le iasă tuturor analizele normale. Nici măcar o transaminază crescută, o glicemie, un colesterol?
Chiar nu-mi trecuse prin minte chestia asta. Mihălceanu, oricât ar fi fost de spurcat la gură, era un diagnostician excepțional – mă convinsesem de asta în mai multe rânduri. Am cerut refacerea analizelor pentru toți pacienții noștri, nu doar celor internați pe weekend. Optsprezece la număr.
***
Raportul de gardă de joi dimineață a fost probabil cel mai neobișnuit la care am participat vreodată. Profesorul se tot scărpina în cap, conferențiarul bătea ritmic cu pixul într-un bloc notes și nimeni nu zicea nimic de câteva minute bune. În cele din urmă conferențiarul decise că e momentul să scoată colectivul din impas.
– Dacă e să mă iau după ce-mi văd ochii, avem două opțiuni. Una e să externăm pe toată lumea, că doar s-au vindecat, nu? Cu excepția lui... Gelu Anghelache, care ar fi trebuit să înceapă deja să putrezească, conform analizelor. Doi, să dăm foc la laborator, pentru că sunt incompetenți.
– Eu i-aș externa pe ai mei chiar acum, zise doctorița Atanasiu. Să-i vezi cum zburdă. Îl am pe Lazăr, ăla cu insuficiența cardiacă. Să vezi ce verde e! Sau pe madam Grigore, cu emfizem pulmonar. Acum respiră mai bine ca un aspirator de 1500 de wați. Adică, nu doar că le-au ieșit analizele bune, dar chiar îi văd că sunt OK.
Ceilalți confirmară și ei pe rând îmbunătățirea spectaculoasă a pacienților lor. Vocile li se suprapuneau, într-o serie de monologuri din care se distingeau ocazional toate patologiile majore din tratatul de medicină internă. În cele din urmă profesorul puse cap tămbălăului și se uită la mine zicând:
– Poate tânărul nostru coleg ne va ajuta să deslușim de ce acest pacient, Anghelache, nici nu s-a vindecat, dar nici nu a murit. N-a zis doctorul Mihălceanu că ai o prezentare, ceva?
– Da, dom’ profesor. Mi-am dres vocea înainte de a face prezentarea de caz. Întâmplarea face că-l cunosc personal pe pacient, e din același cartier cu mine. Deci, pacientul în vârstă de 78 de ani a venit la noi cu trimitere de la spitalul de acolo cu suspiciune de fibrodisplazie osificantă progresivă. Nu știam prea multe despre această boală, numită și „sindromul omului de piatră”, drept urmare mi-am făcut temele și am aflat că este o boală foarte rară, în care țesutul conjunctiv se osifică. Boala debutează în copilărie, și se manifestă prin fibrozarea mușchilor și ligamentelor. Leziunile nu se vindecă în mod normal, organismul folosind „materiale” similare cu cele pentru repararea oaselor, dacă pot să mă exprim așa. În timp, cartilajele se osifică, mobilitatea pacientului se restrânge progresiv, iar decesul survine la o vârstă relativ tânără, de regulă sub patruzeci de ani. Acest lucru mă face să fiu extrem de circumspect cu privire la diagnosticul pus de colegii noștri. Pacientului i s-a făcut tomografie computerizată, iar observațiile radiologului nu fac decât să confirme ceea ce știam deja de la internare, respectiv apariția unor formațiuni osoase bilaterale în zona suprascapulară.
– Ai vorbit cu cineva de la ortopedie? Să vedem ce zic și ei?
– Da, azi o să îl vadă doctorul Apostolescu.
– Perfect. Să ne informezi mâine la raport ce zice și el. Uite, trece săptămâna și încă nu avem un diagnostic. Alte date semnificative medical? Expunere la toxice, la metale grele, mai știu eu?
– Dom’ profesor, dacă e să mă iau după el, e mai scurtă lista cu substanțele la care nu a fost expus. Omul a fost pompier, a zis că a lucrat pe la rafinării. Dar mie pe vremuri mi-a spus că a fost și brancardier, și ceferist, și marinar. Are o imaginație destul de bogată, ca să zic așa.
– „Pe vremuri”? Îți făcea confesiuni despre viața lui când stăteați la coadă la lapte? nu se putu abține Mihălceanu.
– Am jucat cu el șah în parcul din cartierul unde locuiam. Fiecare partidă venea la pachet cu o poveste de-a lui. Nu are copii și trăiește singur.
– Bine atunci. Trebuie să mare avem grijă de el, doar o să fie singurul pacient de pe secție începând de mâine. Nu mi-am putut da seama dacă profesorul glumea sau vorbea serios.
***
Camera de gardă e un spațiu destul de micuț, dotat cu minim de mobilier. Salteaua face toți banii însă. Acum vreo doi ani a fost internat pe secție un pacient care avea un magazin de mobilă. A auzit-o pe doctorița Atanasiu, într-o dimineață, după ce fusese de gardă, cum se vaită de dureri de spate din cauza „patului ăla nenorocit”. Pentru că doctorița Atanasiu nu a vrut să primească nimic, după ce s-a externat, pacientul respectiv a donat spitalului o saltea pentru camera de gardă. Adevărul e că și-a scos investiția cu vârf și îndesat. Practic fiecare doctor a cumpărat de la el o saltea identică în următoarele șase luni. Drept urmare a mai donat saltele și la celelalte secții din spital. La obstetrică-ginecologie când a născut nevastă-sa și la chirurgie când l-a operat pe taică-său de hernie. De ortopedie nu a avut nevoie, dar doctorii de acolo, care aflaseră de la noi despre salteaua minune, au pus mână de la mână și au cumpărat și ei una.
Urma să fie cu siguranță cea mai ușoară gardă din istoria spitalului. În afară de domnul Gelu, mai erau doar patru pacienți, care fuseseră internați în cursul zilei. Toți ceilalți fuseseră externați, chiar și cei despre care se credea la un moment dat că vor ieși din spital cu picioarele înainte.
Mi-am făcut o cafea slabă, aveam nevoie mai mult de hidratare decât de cafeină, după care m-am îndreptat spre salonul 312. Domnul Gelu citea un roman de aventuri pe care l-a pus alături când m-a văzut intrând. Era practic prima dată de când se internase când eram numai noi doi, fără altcineva prin preajmă.
– Hei, te-ai ținut de cuvânt! mă întâmpină el văzând cutia de șah.
– Am promis, doar. Adevărul e că nu am mai jucat decât foarte rar în ultimii ani, de când am plecat de-acasă.
Am tras o noptieră între noi și m-am așezat pe celălalt pat. Domnul Gelu începu să aranjeze piesele negre.
– Halat alb, piese albe, justifică el alegerea.
– Am vorbit cu ortopedul de gardă ceva mai devreme. O să mergem jos la el, să te consulte. Am deschis cu gambitul regelui.
– Își pierde vremea. Ce am eu nu se învață la medicină. Făcu și el mutarea de deschidere cu pionul regelui.
– Mă faci să râd, nea Gelu. Avem specialiști foarte buni aici, să știi. Am scos calul reginei.
– N-am zis că nu sunt buni, de unde-ai scos-o? Am zis că în cărțile de medicină nu scrie nimic despre ce am eu. Mută și el tot calul. Am recunoscut aceleași mutări, ca pe timpuri.
– Sigur, le-ai citit matale pe toate și știi ce scrie. Am scos la bătaie și al doilea cal.
– Dacă șeful de clinică, ditamai profesorul, autor de tratate medicale, nu știe ce am, eu ce pot să zic?
– Unele boli, rare, necesită mai multe investigații. De-aia avem nevoie și de părerea ortopedului.
– Măi băiete, uită-te la mine. Boala mea nu are tratament aici, pe Pământ. Boala mea se tratează acolo sus, în cer.
– Domnu’ Gelu, lasă-mă cu astea, că o s-o mai duci ani buni. Hai, ce faci, nu muți? E rândul matale.
– Dar nu am zis că am de gând să mor prea curând, ce ai?
– Analizele au ieșit ciudate, însă.
– Așa, că veni vorba de analize. Nu te lua după ele. La noi o glicemie de 480 e perfect normală, de exemplu. Sunt complet nerelevante.
– La care „noi”? Niciun laborator din lume nu o să dea drept normală o valoare a glicemiei atât de mare.
– Din lumea... asta, da. Pentru oameni, da. Numai că vezi tu... coborî vocea, vorbind șoptit, deși nu mai era nimeni prin preajmă. Eu vin... de sus. Arătă cu degetul spre tavan, dând încet din cap.
Asta mai lipsea. Psihiatria nu fusese niciodată favorita mea, dar la un vârstnic cu atât de multe probleme, manifestările de acest gen nu puteau fi excluse. În mod ciudat, până acum nu avusesem nici cea mai mică suspiciune, dar uite că surprizele nu se lăsau așteptate.
– A! Știu la ce te gândești acum. Crezi sunt trilu-lilu. Făcu gestul acela cu degetul la tâmplă în timp ce vorbea. Nu te condamn.
– Domnu’ Gelu, să rămânem cu picioarele pe pământ.
– Păi exact asta-i problema. Că am rămas aici, mi-au înțepenit articulațiile aripilor și nu mai pot să mă ridic.
Am pufnit în râs.
– Hai, nea Gelu, că m-ai avut la faza asta. Pentru o clipă chiar te-am crezut.
– Măi băiete, e serioasă treaba. Voaim să fim numai noi doi, să putem vorbi în liniște, iar tu să nu ai o gardă dificilă, să stai cu mine. De-aia i-am făcut bine pe toți, să-i trimiteți acasă. Dar ție pot să-ți zic adevărul, pentru că e vorba de tine, doar ne cunoaștem de-atâta vreme. Nu aș fi dezvăluit asta nimănui altcuiva. Dacă o să le spui ceva colegilor tăi, nu o să recunosc nimic.
– Bine, nea Gelu, cum zici, hai e rândul matale să muți.
– Lasă-l naibii de șah, ascultă-mă bine. Am nevoie de tine să-mi dai un tratament care să-mi redea posibilitatea să mă deplasez pe verticală. Nenorocirea e că, așa cum ziceam, nu există nimic despre problema mea în tratatele de medicină.
Tăcu. Mă privea fix în ochi, clipind rar. Ceva era schimbat la el, dar nu-mi puteam da seama ce anume. Surprinzător, nu părea să fi îmbătrânit în acești ultimi zece ani și cu certitudine nu arăta ca un om aproape de optzeci. Era la fel așa cum mi-l aduceam aminte, cu aceleași trăsături bine conturate, foarte masculine, bărbie pătrățoasă și nas acvilin. Pielea feței îi era foarte netedă, cu riduri puțin adânci, iar dacă nu ar fi fost părul des, de un alb imaculat, nu i-ai fi dat mai mult de patruzeci și cinci, cincizeci de ani cel mult. Doar ochii... ceva era neobișnuit la ochii lui, abia acum remarcasem. Irisul era deschis la culoare, dar o nuanță care nu era nici spre albastru, nici spre verde, ci un cenușiu deschis. Abia acum îmi trecu prin minte că putea să fie albinos. Ce-i drept, când îl examinasem, nu remarcasem nicio aluniță, dar pielea nu era totuși într-atât de rozalie.
Nu știam ce să fac mai departe. Gânditor, m-am scărpinat ușor pe bărbie și am simțit asprimea moale a pielii dată de faptul că nu mă bărbierisem de aproape douăzeci și patru de ore. Gelu în schimb, părea proaspăt ras. Tocmai realizasem că nu țineam minte să-l fi văzut niciodată cu barbă, sau în orice caz neras. Vârstnicii sunt uneori mai delăsători în ce privește îngrijirea personală, și cu atât mai mult cei cu tulburări psihice. Pe vremurile când jucam șah cu el în parc nu stăteam să-l studiez îndeaproape, mi se părea un bunic, și-atât. Acum îl priveam prin ochii medicului, atent la detalii care întregeau imaginea pacientului.
– Ce culoare avea părul matale în tinerețe?
– Ha? Ce-are una cu alta? Blond, blond deschis.
– Și de când ai albit?
– Pfuuu.... Știu și eu? Prin patruzeci?
– Deci la patruzeci de ani?
– Nu, prin anii patruzeci. Războiul ăla... ce coșmar, ce coșmar...
– Nea Gelu, iar o iei pe arătură, zău așa? Matale ești născut în 1944, ce naiba!
– Măi băiete, în buletin zice că sunt născut în 1944. Eu... am ani mulți. Le-am pierdut numărul cu secole în urmă. He-he-he.
– Haide, măi, nea Gelu, ești pus pe șotii.
– Uite, înțeleg perfect faptul că nu mă crezi. E absolut normal. Dar pot să-ți dovedesc, da? Trebuie să rămână strict între noi doi, că nu vreau să mă ia careva drept dus cu pluta. E nevoie ca tu, însă, să ai mintea deschisă. Ești băiat deștept, cu școală, dar trebuie să accepți că universul ăsta – făcu un gest circular cu mâna – e mult mai complex decât scrie în cărți. Și ține cont că singurul, dar singurul motiv pentru care îți spun asta, e că am nevoie de tine.
Am încuviințat dând ușor din cap. Pe nebun trebuie să-l lași într-ale lui.
– Mai știi când am jucat noi șah prima oară? Te-am întrebat ce vrei să te faci, mai ții minte?
– Vag. Era spre sfârșit de septembrie, aia îmi mai aduc aminte, dar ce am vorbit acum paisprezece ani, e mai greu să-mi aduc aminte.
– Bine. La ce facultate voiai să dai admitere când erai în primii ani de liceu?
– La automatică. Doar de-aia m-am înscris la clasă de profil.
– Foarte bine. Și zi-mi acum, ce te-a făcut să te îndrepți spre medicină? N-ai în familie pe nimeni medic, taică-tău e inginer, iar maică-ta e economist.
– Cred că printr-a zecea, când profa de chimie... stai! Deci în clasa a zecea mă chinuiam rău cu chimia organică și profa de chimie m-a amenințat că mă lasă corigent...
– Așa, hai, zi-i mai departe.
– Și... ți-am spus și matale asta, într-o zi când jucam șah... Și mi-ai zis să vin cu manualul și un caiet pe care să lucrăm împreună. Și am făcut împreună lecții toată primăvara, iar în trimestrul al treilea am luat nouă la teză și m-am salvat media anuală. Uitasem... E prea târziu acum să-ți mulțumesc pentru meditații?
– Tot nu mi-ai zis cum te-ai hotărât să dai la medicină.
– În clasa a unsprezecea mi se aprinseseră călcâiele după profa de biologie și am învățat de dragul ei.
– Profa de biologie care tocmai se transferase la voi la liceu în anul acela, în locul murăturii ăleia de o avuseserăți într-a noua și a zecea.
– Corect! De unde știi?
– Pentru că mi-ai arătat-o la un moment dat când ai văzut-o în plimbându-se în parc. Și exact astea au fost cuvintele tale: „murătură”.
– Da, așa i se spunea în liceu, că era foarte acră.
– Deci, în clasa a unsprezecea ați avut o profă nouă. Proaspăt absolventă, un metru șaptezeci și cinci, păr negru, lung, mai curând fotomodel decât profă. Tu, șaptesprezece ani, hormonii cât China, te-ai pus cu burta pe carte ca s-o impresionezi.
– Nu-mi aduc aminte să-ți fi spus toate astea.
– Nu, nu mi le-ai spus niciodată. Dar tot nu te-ai decis să dai la medicină.
– Nu. A fost apoi Teodora. Ea voia să dea la medicină veterinară, iubea animalele. Doar că se chinuia tare cu chimia, iar părinții ei nu aveau bani de meditații.
– Și uite-așa a apărut Făt-Frumos călare pe manualul de chimie organică și cu un trandafir roșu între dinți, precum un dansator argentinian de tango...
– Ești tare, nea Gelu... Nu chiar așa, dar nici departe de adevăr nu e. În fine, Teodora m-a întrebat într-o zi, eram la începutul clasei a douăsprezecea, de ce nu dau la medicină. La fizică eram cel mai bun din clasă, iar chimia și biologia le stăpâneam foarte bine. Mi s-a părut o idee de luat în calcul, așa că am vorbit cu părinții. Știu că mama a fost foarte bucuroasă, dar tata a fost mai sceptic, nu cu privire la ideea de a face medicina, ci referitor la șansele mele reale. Dar, m-am pus cu burta pe carte și uite-mă aici.
– Foarte bine, bravo. Și-acuma, ar fi prea mult să spun că azi ești aici, în halatul acesta alb, din cauză că acum treisprezece ani ți-am arătat eu, în parc, cum stă treaba cu chimia organică? Vezi cum se leagă lucrurile?
– Haide, nea Gelu, să nu exagerăm...
– Nu exagerăm deloc. Ce s-a întâmplat cu profesoara ta de biologie, mai știi ceva?
– Nu, n-am... De ce?
– Ia scoate tu telefonul din buzunar și caut-o. Dar nu după Sânziana Străjeru, că s-a măritat. Acum o cheamă Voinescu.
– Cum de știi toate astea? Eram de-a dreptul șocat.
– Puțintică răbdare. Am promis că-ți dovedesc adevărul despre mine. Arătă spre telefonul pe care-l țineam în buzunar.
Am găsit-o pe LinkedIn. Era ea, fără îndoială. Lucra la o companie de cosmetice ca trainer de produs. Se angajase acolo în anul imediat următor după ce terminasem eu liceul.
– Deci, cariera ei de profesoară a durat fix cât ai avut tu nevoie să înveți biologie. Acuma, mai fă-mi un hatâr. Dă-i un mesaj, zi-i că te bucuri să o regăsești, că ți-ar plăcea să reiei legătura cu ea. Spune-i că-i ești foarte recunoscător pentru lecțiile pregătitoare din clasa a douăsprezecea și că simți că, într-un fel, a avut un rol major în decizia ta de a deveni medic.
– Nea Gelu...
– Vezi, ce-ți ziceam mai devreme, că trebuie să ai o minte deschisă și că universul ăsta e mai mare decât pare? Hai, scrie-i mesajul. Când o să-ți răspundă, să-mi citești cu voce tare ce zice.
– Cine știe când o să răspundă? Eu unul îmi citesc foarte rar mesajele de pe LinkedIn.
– Poate tu. Pentru ea însă, e modul preferat de comunicare cu clienții.
– Am cedat și am scos telefonul din buzunar. Să fiu cinstit, eram extrem de curios, dar nu voiam să las se vadă. După ce am terminat de scris mesajul, așa cum îmi spusese domnul Gelu, ne-am dus la secția de ortopedie, două etaje mai jos. De gardă era doctorul Apostolescu, un tip solid, îmbrăcat cu un halat cu mâneci scurte și cu un ceas voluminos cu curea metalică care contrasta puternic cu părul des de pe antebraț.
– Deci, ce te supără, tataie? întrebă el.
Domnul Gelu se luminase la față când l-a văzut, iar acum încă avea în ochi acea sclipire, ca un copil care așteaptă să deschidă cadoul de Crăciun.
– Aici, mă doare. Nu trece cu nimic. Arătă cu mâna zona de deasupra omoplaților, mergând spre umeri.
– De când a început?
– De vreun an e așa, mai rău, dar primele dureri le-am avut acum vreo douăzeci de ani. Am fost prea ocupat să mă duc să mă tratez, și uite că acum am ajuns în starea asta.
Apostolescu dădu aprobator din cap, apoi luă foaia de observație și începu s-o parcurgă cu atenție, apoi îl rugă pe domnul Gelu să își scoată cămașa. După ce îl palpă în mai multe puncte și îl puse să facă o serie de mișcări cu brațele, se întoarse spre mine.
– Tu ai văzut ce zice aici radiologul?
– Da, dar nu sunt convins că mă prind ce e.
– „Formațiune osoasă atipică bilaterală simetrică în zona suprascapulară”. Deci, tataie, continuă el întorcându-se spre domnul Gelu, la ce văd eu aici, matale ți-au crescut niște aripi, dar fără fulgi. He-he. Eu aș sugera să facem mai întâi o biopsie, să vedem cu ce avem de-a face. Ce zici?
– Doctorul Chioreanu mai lucrează aici? Sau s-a pensionat? întrebă în mod neașpteptat domnul Gelu.
– Ho-ho! S-a pensionat, da. Acum vreo trei ani, cred. Dar mai dă consultații la o clinică privată din câte știu. Ne mai trimite din când în când pacienți pentru vreo operație. De ce?
– Prin 1998 a avut un caz ca al meu. O femeie, Angela Simionescu.
Nici eu, nici doctorul Apostolescu nu am simțit nevoia să întrebăm de unde avea domnul Gelu informația, oricât de neobișnuită ar fi fost.
– Dom’ne, ce să zic? Mie chestia asta mi se pare destul de neobișnuită. O să vorbesc cu Mihălceanu, să văd dacă e cazul să-l transferăm la noi. Nu pare o afecțiune reumatologică. Tataie, mâine e vineri, dacă e să te transferăm, probabil o să fie luni. Și marți zic să facem biopsia aia.
– N-am nimic împotrivă să mă transferați, dar vă rog mult să căutați în arhivă cazul acela.
– Mă uit, da. După ce își notă numele pe un carnețel, ne dădu de înțeles că se terminase consultația și ne conduse la ușă.
În lift, întorcându-ne la etajul trei, am simțit cum vibrează telefonul. Sânziana Voinescu îmi răspunsese la mesaj. „Vai, dar ce surpriză! Vremea aceea când predam biologie îmi pare așa de departe! Mă bucur că drumurile ni s-au întâlnit și am fost aleasă să te ajut să intri la medicină. Era menirea ta, am știut-o de la bun început.”
În primul rând, nu mă așteptam să își aducă aminte de mine. În al doilea rând nu m-am simțit deloc confortabil când domnul Gelu m-a bătut amical pe umăr, soptindu-mi „Nimic nu e întâmplător”. Am simțit cum mi se face pielea de găină, fără să-mi dau seama de ce.
L-am condus pe domnul Gelu înapoi în salon. S-a întins în pat, fără să arate vreun interes pentru partida de șah neterminată. Nici eu nu mai aveam chef, așa că am strâns în tăcere piesele. Voiam să plec, când m-a oprit, apucându-mă de mână.
– O să mă transfere la ortopedie. O să-mi facă biopsie și o să vadă ceva neobișnuit. O să vrea să mă opereze, să extirpe osul acela. Nu o să-i las s-o facă. Asta i-au făcut Angelei. A murit aproape un an mai târziu.
– Nea Gelu, matale ai alte probleme, zău așa. Analizele ți-au ieșit vraiște de tot. Dacă nu vrei să fi transferat la ortopedie, o să vorbesc cu Mihălceanu să te ținem aici până te echilibrăm.
– Lasă-le-ncolo de analize. Sunt bine, crede-mă. Tu, tu trebuie să găsești ceva care să dizolve cumva „formațiunea osoasă”, chiar dacă numai temporar. Vezi ce medicamente, ce tratamente au apărut în ultimii douăzeci de ani. Asta e tot ce am nevoie. Și nu am pe nimeni altcineva la care să mă duc. Ceilalți au plecat toți din România.
– Ceilalați? Care ceilalți? Nu mi-ai spus niciodată că ai o familie.
– Nu-i vorba de familie. Ceilalți doctori. Unul e în Germania, o fată e în Suedia, cealaltă e în Franța și ultimul e în America. Tu ești singurul care a rămas. O să-ți dau numele lor, dacă o să fie nevoie de ceva medicamente care nu se găsesc aici.
Am plecat extrem de confuz. Tot ce se întâmplase părea suprarealist. Domnul Gelu nu era nici pe departe bătrânelul care juca șah în parc și aveam o mare problemă în a-mi schimba paradigma despre el.
***
L-am transferat la secția de ortopedie luni, așa cum zisese doctorul Apostolescu. Am stat cu el în sala de operații, unde i s-a făcut biopsia a doua zi.
După ce au terminat de recoltat proba și l-au dus în salon la reanimare, l-am așteptat pe Apostolescu pe coridor.
– Deci s-o luăm pe rând. Din punctul meu de vedere nu e nimic de făcut până vine rezultatul, probabil peste vreo două-trei săptămâni. Mi-au adus de la arhivă foaia de observație despre care zicea pacientul tău. M-am uitat doar așa, el fugitivo pe ea. Dar e ciudată rău. Ai timp acum?
Am încuviințat – la noi pe secție oricum nu era mare lucru de făcut. Simptomele tuturor pacienților care se internau dispăreau ca prin farmec, analizele ieșeau perfect normale și erau externați bine-mersi după cel mult patruzeci și opt de ore.
Cabinetul doctorului Apostolescu avea un aspect spartan – câteva postere cu imagini ale oaselor și mușchilor, un dulap metalic, iar pe birou un laptop și un vraf de foi de observație. Cea a Angelei Simionescu era pusă separat.
– Uite ce zice aici. În primul rând nu i-au făcut tomografie computerizată atunci, că nu aveau. Dar i-au făcut mai multe radiografii și se vede cu ochiul liber chiar și de către un internist ca tine, așa cum a zis nea Anghelache al tău, că poziția și dimensiunea formațiunii sunt foarte asemănătoare. La biopsie a ieșit o structură osoasă neobișnuită. Arhitectura alveolelor osoase e heptagonală, iar ceea ce s-ar putea numi măduvă osoasă n-are nimic în comun cu ceea ce ar fi de așteptat. Au pus diagnosticul de cancer osos, deși nimic din investigații nu justifica asta, au extirpat toată piesa osoasă și – fii atent – greutatea piesei abia dacă avea două grame. Ditamai osul, dar ușor ca un fulg. Sfidează orice logică, pe cuvântul meu. O să încerc să dau de doctorul Chioreanu, aș fi curios să aflu dacă a păstrat-o pe undeva. E un caz foarte neobișnuit și tare mă tem că ăsta al tău e din aceeași familie. O să caut să văd dacă există descris ceva similar prin literatura de specialitate, deși nu prea cred. Ai aflat cumva dacă ăștia doi sunt rude, ceva? Să nu fie vreo boală genetică, mă gândesc. Sau dacă or fi fost expuși la factori de mediu asemănători. Ia întreabă-l.
– Deci, până una-alta, putem să-i dăm drumul acasă?
– De la noi ai undă verde. Depinde doar de voi.
***
Discuția cu doctorul Mihălceanu nu a durat decât câteva minute. Domnul Gelu trebuia să fie externat a doua zi și urma să-l anunțăm când venea rezultatul de la biopsie. M-am grăbit să-l informez, ca să aibă timp să-și facă aranjamentele de drum.
– Ce aranjamente? răspunse el. Mă duc la gară, iau de acolo un microbuz din alea care fac curse regulate și până seara sunt acasă. Ăsta-i tot aranjamentul. Poimâine o să fiu iar în parc, la măsuța mea obișnuită. Trebuie mai găsesc eu vreun licean căruia să-i placă șahul. Și chimia organică. Îmi făcu complice cu ochiul.
– Am găsit foaia de observație medicală pentru Angela Simionescu, am schimbat eu subiectul. Într-adevăr, există multe asemănări cu cazul dumneatale. Sunteți cumva rude?
– Nu.
– Ați lucrat împreună în același mediu, ceva expunere la toxine?
– Asta-i o întrebare cu dus și întors. Vezi tu, ea era... ca mine, venită tot de acolo. Ridică degetul arătător spre tavan. Deci, da, am lucrat împreună în același mediu – ăsta de aici. Făcu un gest rotund cu ambele mâini.
– Nea Gelu, zău? Încercăm să găsim un factor comun, fie genetic, fie de mediu. Apropo, de unde știai de cazul ei?
– Păi, cum să-ți zic... noi ne cunoaștem între noi, știm care suntem. Uneori mai trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Vezi tu, unele din acțiunile noastre trebuie făcute de doi sau chiar mai mulți, nu prea putem singuri să... e, lasă, poate îți zic altă dată.
– S-o luăm de la cap, totuși. Deci o cunoșteai personal pe doamna Angela, da?
– Da.
– Nu erați rude?
– Nu.
– Locul de naștere, e același, veniți din aceeași zonă geografică?
– Da. Nu. Avem același loc de naștere. Dar nu poți zice zonă geografică la ceva care nu e de pe Pământ. Știi, prefixul „geo”? Aș folosi alt termen aici, dar nu cred că e în dicționar. Zonă... cerografică? Celestografică? Nu, asta sună prea pompos. Cerografic mi se pare mai potrivit.
Văzându-mă că dau descurajat ochii peste cap, a oftat adânc.
– Ești greu de convins. Acceptă că unele lucruri nu au răspuns în lumea ta. O să vezi. O să vezi. Nu stiu dacă o să mai avem timp să stăm de vorbă mâine, dar te rog mult – caută ceva cu care să se dizolve osul acela, fără să fie nevoie de cuțit. Poate ceva cu laser, cu ultrasunete, microunde, ce pot eu să știu? Doar tu ești doctorul. A, și încă ceva. Când ai ocazia, întreabă-l pe Mihălceanu al tău cum de s-a hotărât el să studieze medicina.
***
Eram cu o savarină neterminată în față, cufundat în gânduri, la bufetul spitalului. Aveam o mulțime de lucruri de făcut și personale, și profesionale, cu prea puțin timp la dispoziție. L-am recunoscut după alură cu privirea periferică pe doctorul Apostolescu, care căuta un loc liber, având în mână o tavă cu ceva de mâncare și un pahar cu cafea. I-am făcut semn, invitându-l să mi se alăture.
– Nu mai stau mult, aproape am terminat, i-am spus.
– A, nu, nu-ți face probleme. Mersi. Te văd îngândurat. Care-i treaba?
– De-ale mele. Azi sunt de gardă, scap mâine abia după ora trei, după aia trebuie să plec la ai mei, taică-meu face șaizeci de ani și n-am apucat încă să-i cumpăr ceva frumos.
– Zi-i „La mulți ani” din partea mea. Uite, că n-am apucat să vorbim, cu pacientul ăla al tău pe care l-am văzut săptămâna trecută.
– A venit deja rezultatul biopsiei?
– A, nu, mai durează, unde te crezi? Voiam să-ți zic că am dat de urma piesei extirpate de la pacienta aia, Simionescu, în 1998. Chioreanu a trimis-o la facultate, la catedra de patologie. E la ei. Probabil că ai trecut pe lângă ea când erai student. Voiam să știi, dacă ți se pare interesant.
– Uite, că veni vorba de Anghelache. Știi să existe vreun tratament non-chirurgical pentru dizolvarea oaselor?
– Pentru ăsta al tău? Sau în general?
– Anghelache m-a rugat să găsesc ceva care să nu implice rezecția chirurgicală. N-am apucat să caut, am fost până peste cap.
– Există, da. Poți să faci frecții cu spirt la piciorul de lemn, țuicomicină seara la culcare pe cale orală, iar dacă nimic nu dă rezultate, cimitirol în doză unică.
– Serios acum.
– Există niște chestii naturiste care, să fiu sincer, fac parte din categoria frecție. Dar tu poți să-i recomanzi. Dacă e și ceva cu efect antiinflamator și antialgic, cu atât mai bine. Placebo nu a omorât pe nimeni. Câți ani are nenea ăsta? 75-80? Dacă o mai duce câțiva ani fără să-l doară, foarte bine. Facem medicină, nu miracole.
– Doctore, mersi mult. Trebuie să te las, că la noi sus e de muncă. E secția plină, după ce săptămâna trecută a fost boierie curată. Când vine biopsia...
– Te anunț, da. Gardă ușoară!
Doctorul Mihălceanu ar fi trebuit deja să fi plecat acasă, dar nu dădea semne că avea de gând să o facă prea curând. Stătea acolo, pe scaunul lui obișnuit din sala medicilor, citind ceva pe telefon.
– Nu pleci acasă? S-a întâmplat ceva?
– Trebuie să mă văd cu cineva la ora cinci și până acolo fac douăzeci de minute. Așa că mi-am zis să mai stau vreo oră, să mai fac una, alta, mi s-au adunat o grămadă de chestii în ultima vreme, dar n-am niciun chef, mă-nțelegi?
– Vrei o cafea?
– Da, mersi.
Am făcut două cafele de la expresor, i-am pus una în față și l-am urmărit cum își amestecă tacticos zahărul.
– Am o curiozitate. De ce ai făcut medicina? Nici nu conștientizasem cum mi-a venit în minte întrebarea, aproape că m-am surprins eu însumi. Probabil subconștientul meu o azvârlise la suprafață după discuția de mai devreme cu doctorul Apostolescu.
– He, he. Să știi că de multe ori m-am întrebat și eu. Nu regret, să știi, nu regret, ba chiar din contră. Îmi place. Dar nu e ceea ce visam când eram copil. Voiam să mă fac pilot. Eram fascinat de avioane și mi se părea extraordinar să vizitez toată lumea. Asta până când am zburat prima oară cu avionul. Eram în vacanța dintre clasa a noua și clasa a zecea și m-am dus la mătușă-mea în Germania. Băi frate, n-am să uit niciodată. Am făcut un atac de panică exact cum e descris în manualul de psihiatrie. Am avut scaunul de la geam, totul frumos, bine-mersi, nu mi-a fost frică la decolare, poate doar așa, un pic, dar când am văzut cum se depărtează pământul de mine și mă apropii de cer, m-au luat toți dracii. M-au pus pe un scaun pe centru, doar așa m-am mai calmat cât de cât. La întoarcere a fost mai puțin rău, îmi luasem loc departe de fereastră, așa că nu am mai avut senzația aceea de desprindere de pe sol. Auzi, tu să nu te apuci să povestești la careva asta, că ai terminat-o cu mine, clar?
Am răspuns cu un gest care imita tragerea unui fermoar peste buze și aruncatul cheii.
– E, și iată-mă cu visul spulberat... Dar s-au întâmplat niște chestii după aia. La liceu ne-a venit o profă nouă de chimie într-a zecea. Bună rău. Toți băieții eram în limbă după ea. Închipuie-ți că m-am înscris la cercul de chimie numai ca să o văd mai des. Și așa am învățat organica. De unde eram bâtă, am ajuns preferatul ei. După aia, să vezi fază, o vecină de-a mea dădea la medicină, taică-său era doctor. Și am făcut pentru ea o pasiune așa, adolescentină. Numai că într-a douășpea mi-a zis că nu mai are timp să iasă cu mine, că trebuie să stea cu burta pe carte. Mă gândisem inițial să dau la chimie industrială, dar parcă nu mă vedeam inginer, așa că într-o zi i-am zis fetei, într-o doară „Dacă dau și eu la medicină, putem să ne vedem să învățăm împreună?” Fata era mai tocilară, băga taică-su o căruță de bani în meditații, iar eu doar mă uitam pe notițele ei și le învățam. Trebuia „s-o ascult” și cum naiba că fiecare sesiune de ascultare din asta se termina cu o tăvăleală. Dar s-a și prins materia de mine. Și uite-mă, în halat și cu stetoscop de gât.
Cuprins de o bănuială stranie, l-am întrebat:
– Mai știi ceva de profa de chimie?
– De ce, vrei să-ți fac lipeala cu ea? E trecută acum. Poate fiică-sa să meargă pentru tine.
– Fă-mi te rog plăcerea, am insistat. Caut-o pe internet. Facebook, LinkedIn.
– De unde și până unde-ți veni?
– Absolut întâmplător am luat de curând legătura cu profa mea de biologie din liceu si a fost foarte bucuroasă că am contactat-o.
Mihălceanu dădu nehotărât din cap, dar nu mai zise nimic. Luă telefonul și începu să butoneze. Câteva minute mai târziu, exclamă surprins:
– Am găsit-o, să dea dracii. Nu mai profesează de mult, lucrează la o companie farmaceutică.
– Dă-i un mesaj, l-am încurajat eu. Zi-i că ai dat absolut întâmplător de ea pe internet, că te bucuri să reiei legătura și spune-i că o mare parte din faptul că ai ajuns doctor i se datorează. Pentru profesori contează mult să vadă ce s-a ales de elevii lor și să vadă că nu i-au uitat.
– Crezi că mă mai ține minte? Sunt douăzeci de ani de atunci.
– Nu am cum să știu asta. Dar te rog să-mi zici dacă îți răspunde, așa de curiozitate.
***
Am preferat să iau trenul până acasă la ai mei. Fusese o gardă grea și nu dormisem aproape deloc. Abia spre ora patru am reușit să pun capul pe pernă, și m-am trezit lac de sudoare puțin după ora șase, după care nu am mai putut să adorm. Avusesem un coșmar urât, cu un carambol pe autostradă și mai mulți morți. Mă priveam pe mine însumi printre fiarele contorsionate, dar eram undeva sus, detașat de ceea ce se petrecea în jurul meu. Voiam să mă ridic de acolo, dar nu puteam, era ca și cum o greutate îmi stătea pe umeri. Eram prins între cer și pământ, și cu cât mă zbăteam mai mult, cu atât povara mi se părea mai grea, împingându-mă în jos. În cele din urmă am cedat, prăbușindu-mă lângă o mașină de culoare turcoaz, făcută armonică între un camion și un autobuz. Mi-am văzut fața în oglinda retrovizoare care abia mai atârna de portieră. Aveam părul alb și ochii cenușiu deschis, la fel ca domnul Gelu. Atunci m-am trezit.
Tata nu ținuse neapărat să i se facă o petrecere de ziua lui. „Nu mă simt de șaizeci, de ce să sărbătoresc?”zisese el, dar în cele din urmă cedase și acum se aștepta să vină toate neamurile. Nu mă dădea pe spate reuniunea de familie, dar aveam două mătuși favorite pe care chiar îmi doream să le revăd.
Petrecerea era programată pentru duminică la terasa unui un restaurant de la malul lacului. Asta-mi lăsase timp sâmbătă toată ziua să umblu prin oraș să cumpăr ceva frumos pentru tata. Drumul de acasă spre mall trecea prin parc, iar mica plimbare în aer liber m-a înviorat. Echipa nouă de la primărie făcuse treabă bună cu reasfaltarea aleilor și înlocuirea mobilierului. M-am oprit pentru câteva clipe să mă așez pe banca de la marginea lacului unde am sărutat-o pe Teodora prima dată. Oare ce-o mai fi făcând? Melancolia mi-a fost brusc spulberată de hârjoneala a doi copii alergând pe lângă mine. Fetița se împiedică și căzu, dar fără să se lovească foarte tare din câte mi-am dat seama. Începu să plângă.
– Îngerașul meu, ești bine? se auzi vocea îngrijorată a unei femei mai în vârstă, cel mai probabil bunica.
– N-are nimic, se preface, așa face și acasă, zise fratele ei.
– Tu să taci, împielițatule. Că știu ce-ți poate pielea. Se îndreptă apoi spre fetiță, care continua să scâncească, dar mai puțin.
– Nu e interesant cum îi categorisește bunica? Oare o ști ceva ce altora le scapă? Vocea, pe care am recunoscut-o imediat, venea chiar de lângă mine. M-am întors, doar parțial surprins să-l văd pe domnul Gelu.
– Bag de seamă că te-a cuprins dorul de casă.
– De unde ai știut că sunt aici?
– Te-am văzut când ai intrat în parc, dar tu erai prea adâncit în gânduri ca să mă observi. Nu te superi dacă te însoțesc?
– Sigur, bineînțeles. Mă duceam la mall. E ziua tatei și nu am apucat să-i cumpăr nimic.
– Nu de lucruri are el nevoie, crede-mă. Tu nu ai avut niciodată șaizeci de ani. Nici el, până acum. Trebuie să te întrebi ce simte el. Un pulover sau un ceas de la mall nu înseamnă mare lucru. Cred că știu ce i-ar plăcea. Ai încredere să mergi pe mâna mea?
Oricum nu aveam un plan mai bun, așa că am încuviințat. Am parcurs în tăcere cele câteva minute până la ieșirea din parc, apoi ne-am îndreptat pe bulevard, către centru. S-a oprit în cele în fața unei galerii de artă despre existența căreia nici măcar nu știam. Avea o vitrină micuță, doar cu puțin mai lată decât ușa. A intrat primul, ținându-mi ușa să intru și eu. Galeria era mult mai lungă decât era de așteptat, peretele din partea stângă fiind ticsit cu tablouri de toate mărimile. L-am privit circumspect.
– Tata nu e genul să atârne pe pereți tablouri ieftine, am comentat.
– Nu e vorba de prețul unui tablou, ci de mesajul acestuia. Cu siguranță există aici unul care i se potrivește. Uită-te cu atenție. Nu te grăbi. Caută cu mintea, nu cu ochii.
Jumătate de ceas mai târziu am plecat cu un tablou nu foarte mare, înfățișând un vânător cu pușca pe umăr, îngenuncheat lângă câinele său rănit de mistrețul care zăcea împușcat undeva în fundal. Nu știu nici în ziua de azi de ce l-am ales. Dar nu voi uita niciodată lacrimile de recunoștință ale tatălui meu când l-a văzut. Mi-a povestit cum, copil fiind, se ducea vara la țară la bunicul din partea tatălui să-l ajute. Acesta avea un câine de vânătoare care semăna leit cu cel din tablou și care fusese cel mai bun prieten al său în acele vremuri. A murit într-o toamnă, după ce s-a luptat cu un mistreț care intrase la ei în curte. Bunicul a murit și el de inimă, în vara care a urmat. Tabloul de la mine i-a trezit toate acele amintiri, de mult uitate.
***
După vizita de dimineață, Mihălceanu a venit direct la mine.
– Trebuie să-ți povestesc ceva, ai o clipă? Mihălceanu avea un ton misterios, așa că am încuviințat, fiind curios, în mod evident.
– Deci, i-am scris joi mesaj profei mele de chimie, ții minte, da? Mi-a răspuns vineri seara. Fii atent aici: „Hei, dar ce surpriză! Timpurile când predam la liceu îmi par dintr-o altă viață. Chiar nu mai știam nimic de tine și mă bucur sincer să văd că ai ajuns mare și tare și mai ales că mi s-a dat șansa să fac o diferență în viața ta. Era destinul tău să devii doctor.”
– La naiba, ce-i asta? Dă-mi să văd. I-am smuls telefonul din mână, vrând să citesc cu ochii mei mesajul aproape identic cu cel primit de mine de la Sânziana Voinescu.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Mihălceanu, recuperându-și cu un pic de efort aparatul din mâna mea încleștată.
Fără să știu de ce, am preferat să nu-i spun adevăratul motiv al reacției mele. A trebuit să improvizez ceva din mers.
– Voiam să văd de ce ți se aprinseseră călcâiele după ea, chiar dacă e femeie la cincizeci de ani acum. Chiar și așa, îmi dau seama ce bunăciune trebuie să fi fost în tinerețe. În altă ordine de idei, e OK dacă plec vreo două ore? Trebuie să mă duc până la facultate, la catedra de patologie. E legat de Anghelache.
– Du-te, da. Dar să vii până-n prânz.
După ce secretara catedrei de patologie m-a ascultat cu atenție privindu-mă pe deasupra ochelarilor cât timp i-am explicat motivul vizitei mele acolo, s-a ridicat greoaie din scaun, a luat o cheie și mi-a făcut semn să o urmez. A descuiat o ușă care cred că avea o sută de ani și m-a invitat înăuntru. În încăpere plutea un miros vag de formaldehidă. După ce a aprins lumina, am putut vedea așezate de-a valma pe tot felul de măsuțe și rafturi, sute, poate chiar mii de borcane cu piese anatomice plutind în soluție de formol, adunate de-a lungul zecilor de ani.
– Și cum găsesc piesa de care am nevoie?
– Cu mult noroc. Aș începe din partea aia. Întinse brațul spre dreapta sălii. Azi trebuie să plec la ora trei, că am programare la dentist.
Sintagma „acul în carul cu fân” nu reușea să exprime suficient de bine ceea simțeam. Fiind vorba de un os, nu trebuia ținut într-un borcan, ceea ce restrângea semnificativ opțiunile de căutare. Am strănutat puternic de câteva ori din cauza formolului, după care m-am îndreptat spre zona pe care mi-o indicase secretara. Lumina chioară, liniștea de mormânt din sală, praful adunat pe exponate și pe rafturi și oribilitățile care se puteau vedea în borcane îmi dădeau sentimentul că am trecut printr-un portal într-un alt timp și spațiu. Nimic din fervoarea lumii moderne nu răzbătea aici. Putea fi la fel de bine anul 1923, nu 2023 – nu era nicio diferență.
Deși aveam doar o idee vagă despre cum ar fi trebuit să arate piesa respectivă – știam doar că avea o dimensiune de circa douăzeci și cinci de centimetri, dar cam atât – îmi era foarte clar cum nu ar fi trebuit să arate. Acest proces de eliminare a fost de mare ajutor și, spre marea mea ușurare, căutarea nu a durat decât vreo douăzeci de minute. Osul respectiv era fixat cu o țepușă metalică de un postament de lemn, iar pe eticheta îngălbenită era scris la mașină „A.S. – 1998”. L-am luat de acolo cu o mișcare zvâcnită, mult mai puternică decât era necesar. Piesa era extrem de ușoară, greutatea fiind dată practic de cea a postamentului. Am studiat-o cu multă atenție. Osul avea o suprafață extrem de netedă și lucioasă, cu reflexe ușor sidefii, fără crestele și asperitățile obișnuite date de inserția tendoanelor și ligamentelor. Doar într-un singur loc se vedea gaura lăsată de acul folosit pentru prelevarea probei pentru biopsie. După ce am ambalat-o cu grijă în folie de plastic cu bule de aer, am pus piesa în cutia de carton pe care o adusesem cu mine.
– Ai găsit-o deja? Ai avut noroc! Uite, semnează aici de luare în custodie. Secretara îmi întinse o foaie copiată la xerox, cu marginile înnegrite și textul ușor rotit. Cât timp ai nevoie s-o ții?
– Nu știu... o săptămână, două? Când trebuie s-o aduc înapoi?
– Când îți termini treaba cu ea. Scrie și tu acolo, 30 a lunii și gata.
După ce mi s-a încheiat programul, am mai rămas în spital să studiez piesa. M-am dus la laborator și primul lucru pe care l-am făcut a fost s-o cântăresc. Avea 1,28 grame. Am căutat un vas suficient de mare, l-am umplut cam trei sferturi cu apă, am marcat nivelul lichidului, apoi am introdus osul pe care a trebuit să-l împing cu foarte multă forță pentru a-l scufunda complet. Am marcat nivelul nou al apei, apoi am scos osul și l-am pus să se usuce pe un strat gros de șervețele. Am calculat volumul – 91 cm3. Densitatea era deci de 0,014 g/cm3, de peste o sută de ori mai mică decât cea a unui os obișnuit. Cu ajutorul asistentei de la laborator am prelevat un fragment foarte mic, pe care l-am pus la microscop. Deși știam deja, am fost totuși mirat să văd formele heptagonale ale alveolelor, aranjate sub forma unui tipar regulat.
– Uau! N-am văzut așa ceva niciodată! exclamă laboranta. Arată ca un caleidoscop! Ce e asta?
– O piesă extirpată acum douăzeci și patru de ani, tot aici în spital.
– Arată fabulos. Se întoarse la microscop pentru a privi încă o dată, scoțând o serie de sunete care exprimau încântarea și surpriza în același timp.
Cumva, nu aveam nicio îndoială că și biopsia făcută domnului Gelu urma să arate aceeași structură. Problema era că nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce era vorba. Am pus piesa la loc în cutie și, vrând-nevrând, am plecat acasă. Laboranta trebuia să-și ia copilul de la grădiniță.
***
Cum dizolvi un os – asta-i întrebarea! Există mai multe metode în arsenalul medical prin care se poate forța remodelarea osoasă, dar nu există o procedură de „dizolvare”. Chirurgia este intervenția preferată, dar domnul Gelu zisese foarte clar că nu este de acord. Drept urmare, am început o muncă sistematică de inventariere a metodelor atât convenționale, cât și neconvenționale, de tratare a diferitelor forme de excrescențe osoase. Când te afli pe un teritoriu necunoscut, orice este posibil. După trei seri petrecute în fața calculatorului, nu ajunsesem la nicio concluzie. Nu știu cum ar fi putut fi posibil, dar aveam senzația că osul doamnei Angela Simionescu mă privea sfidător de pe biroul meu de acasă.
Dacă nu există o metodă unică, atunci poate ar merge combinarea mai multora? Gândul nu-mi dădea pace. Fragmentarea osului prin ultrasunete, la fel ca în cazul litotripsiei pentru pietrele la rinichi, iar apoi infiltrații locale cu soluție de... de ce oare? Ce ar putea transforma osul în altceva? Problema domnului Gelu era dată de durerile de spate. În mod evident, osul acela îi limita mișcările și din acest caz apărea durerea. Dacă aș putea doar „înmuia” osul, transformându-l în ceva mai flexibil? Ar trebui să extrag cumva calciul care dădea structura de rezistență. Altceva însă nu-mi dădea pace, și anume densitatea extrem de redusă care nu avea niciun sens din punct de vedere fizic. 60-70% din structura osului este reprezentată de compușii minerali. Matricea osoasă are o structură complicată, cu mai multe minerale implicate – magneziul sau manganul înlocuind deseori calciul, iar hidroxiapatita, carbonații și fosfații acestor metale au o masă care poate fi calculată, dar ceea ce reieșea din calcul nu se verifica experimental.
Am luat osul de pe suport și la-m așezat pe palma deschisă. Aproape că nu-l simțeam, era „ușor ca un fulg”. În timp ce-l priveam din toate părțile, telefonul vibră scurt, anunțându-mă de primirea unui mesaj. Am așezat cu grijă osul pe birou și am luat telefonul. Era o notificare care-mi reamintea de programarea la service a doua zi. Am remarcat totodată și o postare pe LinkedIn a Sânzianei Voinescu despre lansarea unei creme pe bază de extract de... sânziene în cadrul unui eveniment care urma să aibă loc, evident, în Noaptea de Sânziene, sâmbătă, 24 iunie. Mânat de curiozitate am citit în diagonală postarea, până când atenția mi-a fost atrasă de informația referitoare la „alte beneficii recunoscute ale preparatelor pe bază de flori de sânziene”, mai specific utilizarea ceaiului pentru tratamentul pietrelor la rinichi. Următoarele minute mi le-am petrecut citind despre această plantă, despre care am aflat că este una din răsfățatele medicinii naturiste. Tot citind despre ceaiuri, mi s-a făcut poftă de unul, așa că m-am ridicat, destul de brusc însă. Din neatenție am lovit colțul mapei pe care era așezat osul, care a căzut de pe birou. Și atunci, spre marea mea surpriză, am văzut cum osul nu cade cu viteza normală, ci extrem de lent, având nevoie de mult prea mult timp să ajungă la podea.
Era un os la urma urmei, fără niciun fel de formă aerodinamică și ar fi trebuit să cadă în mai puțin de o jumătate de secundă. L-am luat de jos cu grijă, am pornit cronometrul de pe telefon și i-am dat drumul din nou. 11,4 secunde. Am măsurat înălțimea biroului – 78 de centimetri. Deși am avut nevoie de puțin timp să-mi aduc aminte formula, am calculat că osul căzuse cu o accelerație de 0,012 m/s2. De 821 de ori mai mică decât g. Eram curios dacă aș putea încerca să-l fac să cadă în vid, ca să elimin orice rezistență a aerului, dar habar nu aveam unde aș putea găsi o incintă vidată suficient de mare. Încet-încet îmi aduceam aminte de toate orele petrecute în laboratorul de fizică în clasa a noua, pe vremea când credeam că voi deveni inginer. Mi-am petrecut restul serii făcând tot felul de experimente, iar cel mai interesant a fost cel în care am pus osul într-o pungă alături de o sticlă de plastic de jumătate de litru umplută cu apă. În ciuda bunului simț, pachetul combinat a „căzut” de pe birou în 1,3 secunde în loc de 0,4 cât ar fi fost normal. Se făcuse târziu și ar fi trebuit să mă culc – a doua zi aveam mult de lucru. Abia ce mă schimbasem în pijama, când mi-a venit în minte o altă idee. Toate experimentele le care le făcusem luau în calcul masa gravitațională, nu cea inerțială. Deși, pentru imensa majoritate a situațiilor cele două sunt practic unul și același lucru, există situații când există diferențe. Tocmai mă găndisem la un alt mod de a determina masa osului, în afară de a-l așeza pe cântar, ce-i drept, cu oarecare aproximație.
Un os normal ar fi trebuit să aibă cam 160 de grame pentru un volum de 91 ml. Trebuia să găsesc ceva cu o masă comparabilă. M-am uitat în jur și privirea mi-a căzut pe fructiera unde aveam câteva mere. Am luat unul și l-am cântărit – 152 de grame. Perfect, mi-am zis. Am luat un umeraș pe care l-am agățat de o baghetă de lemn, și apoi am atârnat mărul de umeraș cu ajutorul unei sforicele legate de două scobitori înfipte. Am legat apoi osul de umeraș cu o altă sforicică. Tocmai creasem o versiune foarte primitivă a pendulului lui Newton. Am ridicat câțiva centimetri mărul și apoi l-am lăsat liber. A lovit osul așa cum calculasem și ceea ce s-a întâmplat a fost conform principiului conservării impulsului. Mărul s-a oprit, iar osul s-a deplasat câțiva centimetri pe aceeași direcție. Apoi a revenit, lovind mărul, și tot așa de 2-3 ori, până când mișcarea tandemului s-a oprit de tot. Am ridicat mărul mult mai sus și i-am dat drumul din nou, privind cu multă atenție. Osul se comporta ca și când masa sa era aproximativ egală cu cea a mărului. Deși acesta era comportamentul așteptat, rezultatul ridica cu totul altă întrebare. De ce masa inerțială și cea gravitațională erau într-atât de diferite? Și, mai ales, de ce osul nu cădea ca orice obiect normal? M-am pus în pat, am stins lumina, dar tot nu puteam să adorm. Mi-am amintit de forța cu care a trebuit să apăs osul pentru a-l scufunda în apă atunci când i-am determinat volumul și cumva enunțul legii lui Arhimede mi-a venit în minte. Un corp scufundat într-un fluid este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea fluidului dezlocuit. Doar că greutatea celor 91 de ml de apă nu se putea simți atât de puternic. M-am dat jos din pat, am luat una din sticlele de plastic pe care le folosisem mai devreme, am umplut-o pe trei sferturi, lăsând astfel gol un volum puțin mai mare de 100 ml, am pus dopul si am scufundat-o în chiuveta din baie pe care o umplusem cu apă. Abia dacă am depus vreun efort să o țin sub apă contrând aerul rămas în sticlă. Am luat osul și l-am scufundat, de data aceasta cu un efort mult, mult mai mare. Trebuia să fie altceva care „împingea de jos în sus”, dar ce?
M-am pus din nou în pat, am tras pătura pe mine și când eram gata să adorm, l-am văzut în minte pe profesorul de fizică. Era iarnă și ne-a pus să scoatem o foaie de hârtie pentru un extemporal. „Haideți, dom’ profesor, e frig!” s-au lamentat atunci câteva fete. „Trebuie să învățați să vă exprimați corect din punct de vedere științific! Frigul nu e o noțiune din fizică.” Colegul meu Dan, care era as la fizică, s-a prins imediat ce anume voia să spună profesorul și a replicat „Cantitatea de căldură este insuficientă – așa este corect?” „Aha! Bravo! Da, așa este. Dar asta tot nu vă scutește de extemporal.” De ce oare îmi venise în minte această amintire? Ce voia oare subconștientul să-mi transmită?
***
A doua zi, doctorul Apostolescu m-a chemat la el în cabinet. Venise rezultatul biopsiei, după aproape trei săptămâni de la recoltare. Fluturându-mi în față o foaie A4 scoasă la imprimantă, pufni:
– Cum era expresia aia? „A plecat bou și s-a întors vacă”? Cam asta înțeleg eu din buletinul ăsta, pufni doctorul Apostolescu. Deci uite ce zic ăștia aici „Alveole osoase cu aspect normal, țesut osos de neoformație cu aspect benign.” Cum mama naibii aspect normal? Heptagoane regulate și aștia zic aspect normal? Păi ce pușca mea, osul e fagure de albine să aibă figuri geometrice?
M-am abținut cu greu să nu râd. Părea un personaj de desene animate care mâncase un ardei iute și-i ieșeau flăcări din urechi. Ce-i drept, nici oamenii ăia de la patologie nu ar fi avut prea multe opțiuni.
– Seamănă cu osul pacientei din 1998 a doctorului Chioreanu.
– Chiar prea mult. Ai găsit piesa aceea.
– Da. O am acasă. Foarte interesantă.
– Adu-o încoace să o văd și eu. Auzi, dacă tot ești aici, dă-mi o mână de ajutor, te rog. Vreau să mut dulapul ăsta în colțul de dincolo, și să pun biroul în locul lui. E greu, plin de tot felul de chestii și n-am chef să-l golesc. Hai, treci pe partea cealaltă. Eu împing și tu tragi. Hai, unu, doi, acuma! Păi hai, măi! Trage odată, ce, nu ai mâncat de dimineață? Hei! Alo! Alo! Aici! Pocni chiar și din degete pentru a mă scoate din starea de transă în care căzusem. Tragi? Cu grijă că e greu și să nu cadă peste tine, că te face afiș. O să te agăț după aia pe perete, lângă celelalte postere.
Deși el se opintise, eu nu mă mișcasem deloc. Îmi picase fisa, dar creierul meu se lupta cu imposibilul. Osul nu cădea normal și nu se scufunda în apă nu pentru că era împins de jos în sus, ci pentru că era tras. O forță antigravitațională era explicația perfectă pentru toate ciudățeniile cu care mă confruntasem.
***
– Alo, domnul Gelu? Ce mai faceți? A venit biopsia. Nu e o tumoră malignă, asta-i cel mai important. Doctorul Apostolescu a zis că trebuie extirpată ca să nu vă mai doară.
– Ți-am zis că nu mă bag sub cuțit. Ai găsit ceva?
– Pfuuu.... oarecum, dar nu pot să știu cu siguranță. Ar merge încercată o abordare în doi pași. Prima ar fi să fragmentăm osul cu ultrasunete, iar după aia să facem niște infiltrații locale, să dizolvăm fragmentele. Trebuie văzut cu ce facem infiltrațiile alea, totuși. Una e să facem niște probe în laborator și alta e să tratăm un pacient. Trebuie să fie niște medicamente și o schemă terapeutică aprobate, nu putem să facem după ureche infiltrații cu extract de sânziene.
– Ce-ai zis? Extract de sânziene? Ce-ți veni?
– A, am făcut o conexiune în minte cu ceva..., nu contează, era o expresie. Dacă vrei să te internezi să începem tratamentul, avem un loc liber marțea viitoare.
– Marțea asta, zici? Bine. O să vin. Mulțumesc mult.
***
S-a îndreptat direct spre mine când m-a văzut ieșind de la raportul de gardă alături de doctorul Mihălceanu. Făcuse deja formele de internare și acum stătea pe coridor, cu o geantă de voiaj albastră lângă el, așteptând să iasă din salon infirmiera care schimbase așternuturile.
– Începem tratamentul chiar din după-amiaza asta, tataie. Până atunci se ocupă prietenul matale de dumneata, da? Mihălceanu îl bătu amical pe umăr, după care intră într-unul din saloane.
– O să facem azi câteva investigații, am vorbit și cu cei de la ortopedie. Au vrut să te interneze la ei pe secție, dar nu aveau locuri.
– Să știi că mi-ai fost de mare ajutor când am vorbit la telefon. Fără să-ți dai seama, cred.
– Cum așa?
– Când ai zis de sânziene. Nici nu mă gândisem la asta, deși ar fi trebuit. Mi-am uns pe spate cu o alifie din asta în ultimele câteva zile și m-a lăsat durerea aia.
Infirmiera ieși din salon și ne făcu semn că a terminat. Patul liber era cel de lângă ușă. Pacientul care ocupa patul de lângă geam fusese internat în cursul serii și nu știam prea multe despre el, doar că era un preot din mediul rural.
– Bună ziua, domnule doctor, ne întâmpină el. Avea un zâmbet cald și primitor.
– Bună ziua părinte, am răspuns. V-am adus un coleg de cameră, pe domnul Gelu Anghelache. E un cunoscut de-al meu, de la mine din oraș.
– Încântat. Ion Negrău. Mi-a strâns mâna cu putere, apoi i-a întins-o lui nea Gelu.
– Dumneata ești preot? Cei doi încă aveau mâinile împreunate, iar nea Gelu își așezase deasupra, cu un gest lent, și mâna stângă.
– Da, așa este. Și dumneata?
– Nu, nu sunt preot. Dar și eu îl slujesc pe Dumnezeu.
– O, ce interesant. Abia aștept să îmi spui mai multe.
– Domnilor, am interveni eu, vă las să povestiți, noi ne vedem la 1:30 să mergem la jos la ortopedie, da?
Doctorul Apostolescu mormăia ceva neinteligibil privind foaia de observație.
– Deci domnu’ Anghelache, sigur nu vrei să extirpăm osul acela?
– Cât se poate de sigur, domnule doctor.
– Am...văzut osul extirpat de la doamna aceea, Simionescu. Biopsia dumneatale arată că e cam același tip de țesut osos. Deși e foarte neobișnuit, nu e cancer. Să nu-ți faci probleme. Deci, uite care e planul. O să începem acum cu ultrasunete, timp de câteva zile. Vineri facem o radiografie, să vedem în ce măsură tratamentul are efect. După aia decidem ce facem în continuare, da?
***
Profesorul pufnea, bâtând darabana cu degetele în marginea mesei. Analizele pacienților de pe secție, cu excepția lui nea Gelu și părintelui Negrău, ieșiseră toate normale.
– Ce naiba se întâmplă aici? Zona crepusculară, ce mama mă-sii? Ce facem, îi trimitem pe toți acasă, ca acum trei săptămâni? Mă uit la ăsta, Dimulescu. Păi ăsta venise aici ca să nu moară acasă. Acum poate să treacă testul pentru pilot de avion. Sau femeia asta, Zâmbreanu, pacienta lui Atanasiu. La ce ciroză are, sau avea, n-ai zice că prinde Anul Nou. Și uite, transaminazele sunt mai bune ca ale mele. O să ni se ducă buhul că facem minuni. Mâine-poimâine trebuie să punem corturi în curte, cum am făcut la Covid, pentru pelerinaj ca la sfintele moaște. Are cineva vreo explicație?
– Dom’ profesor, am intervenit eu. Și atunci, și acum am avut pe secție același pacient, pe Gelu Anghelache.
– Da, îmi aduc aminte de el. Mortul viu. Deci pentru mine omul ăsta e un mister. Cum poți măi să ai glicemie 480 și fără glucoză în urină? Ce fel de rinichi are ăsta? Să mai nu vorbim de formula leucocitară care nu are nimic de-a face cu bunul simț. L-am văzut dimineață, la vizită. Zici că-i fotbalist, nu pensionar.
– Dacă-mi permiteți, domnule profesor, interveni Mihălceanu. E o chestie aici cu Anghelache ăsta. Mă uitam la analizele lui de acum trei săptămâni și cele de acum. Sunt complet diferite. Deși complet anormale și atunci, și acum, sunt anormale în mod diferit, dacă pot să zic așa.
– Ia dă-mi să mă uit. Întinse mâna peste masă și luă hârtiile din mâna lui Mihălceanu cu un gest smucit. E aiurea complet, decretă profesorul, după ce le studie atent. În afară de glicemie, nici una din valori nu se află în aceeași marjă. Uite aici. Leucocitele atunci erau 13.400, acum sunt la 2.800. Hematiile, la fel. Atunci foarte mari, acum aproape că zici că e exsanguinat. Semne clinice de anemie are? Întrebarea fu adresată atât mie, cât și lui Mihălceanu.
– N-am remarcat să obosească. Dar pot să-l testez.
– Fă-o. Așa, care-i treaba cu părintele? Înțeleg că e în salon cu Anghelache.
– Cu ăștia doi e o poveste întreagă. Sunt ca tusea cu junghiul. Parcă se cunosc de-o viață. Negrău are insuficiență cardiacă congestivă pe care o ține binișor sub control cu digoxin, dar acum a decompensat. E ceva mai bine acum decât la internare, răspunde satisfăcător la tratament. Îl punem noi pe picioare, să vedem dacă trebuie să-i mărim doza de-acum încolo. Probabil o să-l mai ținem câteva zile. E singurul de pe secție ale cărui valori nu s-au normalizat.
– Bine, ne oprim aici. În cincisprezece minute începem vizita. Vedeți care pacienți pot fi externați azi și care mâine. N-are rost să ținem spitalul plin.
În vinerea aceea eram de gardă. Era trecut de ora șase când m-am decis să fac o tură prin saloane. Aproape toți pacienții fuseseră externați, așa că mă așteptam să fie o gardă ușoară. Am lăsat la urmă salonul cu Anghelache și Negrău. Nu mai venisem cu cutia de șah, oricum nu aveam chef. Dar eram intrigat de cazul părintelui Negrău, chiar dacă nu era pacientul meu. Apropiindu-mă de ușă, am auzit zgomotul inconfundabil al zarurilor. Cei doi jucau table, dar s-au oprit când m-au văzut intrând.
– Cine bate? am zis în loc de bună seara. Am mai făcut un pic de conversație cu ei, după care i-am dat domnului Gelu vestea cea mare. Îți facem mâine dimineață externarea. Pe radiografie osul acela nu mai apare, s-a resorbit cumva. Nu știu dacă a fost de la ultrasunete, de la alifia aia cu care zici matale că te-ai dat, de la ce-o fi fost, dar pe radiografie nu se mai vede nimic. Ești bun de însurat. Vă las să continuați partida.
Am dat să plec, dar domnul Gelu însă m-a oprit din drum.
– Doctore, zise el. Vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Nu știu dacă o să mai am ocazia.
– De ce zici așa, nea Gelu?
– Păi noaptea asta plec.
– Unde să pleci, nea Gelu? La femei? Am regretat imediat gluma făcută, văzând privirea plină de reproș a preotului.
Oftă din greu, vizibil măcinat de ceva
– E noaptea Sânzienelor. E șansa mea să plec, să mă duc acasă.
M-am uitat la el, fără să înțeleg imediat.
– O dată pe an, de Sânziene, la miezul nopții, se deschid porțile cerului. Problema cu osul ăla, cum i-ați zis voi, s-a rezolvat, dar numai temporar. Acum mă simt eliberat de povară, și pot să mă ridic acolo, sus.
– Nea Gelu, am crezut că ne-am dat pe brazdă cu ideile astea. Dar să știi că mâine vorbesc pentru un consult psihiatric. Îți zic foarte serios.
– N-are rost să vorbești cu nimeni. Eu o să plec oricum la noapte, că mi-au ajuns atâția ani aici, pe Pământ, și a venit vremea să mă odihnesc.
Acum eram de-a dreptul îngrijorat. Ultimul lucru de care aveam nevoie era un pacient delirant cu tendințe suicidale. Nu eram sigur ce să fac în situația asta, așa că am plecat repejor din salon să-l sun pe doctorul Mihălceanu. Abia ce făcusem câțiva pași, că părintele Negrău a ieșit și el, vrând să meargă la baie.
– Părinte, i-am zis. Putem vorbi puțin?
– Sigur. Despre ce-i vorba?
– Mă îngrijorează nea Gelu. Mi-e teamă să nu aibă ceva gânduri negre, să-și facă rău. O să mai trec în cursul nopții să mă asigur, dar dacă îl vezi că vrea să facă vreo nefăcută, sună-mă, da? N-ar trebui să te rog asta, pacienții sunt responsabilitatea mea. Uite aici numărul meu de telefon.
Îmi luă mâna dreaptă cu ambele mâini.
– Mergi, fiule și odihnește-te. Mai treci ceva mai încolo, dacă simți nevoia. Nea Gelu e o persoană așa cum nu am mai întâlnit până acum. O să am grijă de el.
Era ceva mai mic de statură decât mine, cu o conformație robustă, de om care a muncit din greu toată viața. Avea pielea palmelor aspră și le simțeam strânsoarea fermă. Deși nu aș fi putut să spun exact de ce anume, am știut în momentul acela că pot avea total încredere îl el.
Era puțin trecut de miezul nopții când m-am trezit brusc, lac de sudoare. Avusesem din nou coșmarul acela cu accidentul în lanț pe autostradă, dar de data asta era acolo și doctorul Mihălceanu, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, care stătea cocoțat pe gardul dintre sensurile de mers și râdea cu gura până la urechi privind catastrofa. „Ce stai acolo?” i-am zis. „Vino să dai o mână de ajutor!” Dar el nimic, stătea acolo, hlizindu-se în continuare și dând bucuros din picioare ca un copil nerăbdător. S-a întors spre mine și atunci i-am văzut ochii, negri ca tăciunele, fără pic de alb.
Am simțit nevoia să ies din cameră pe coridor. Era întuneric, doar la capete și în dreptul scărilor era aprinsă o lumină slabă. Pentru un moment am avut impresia că eram într-un film horror de serie B, accentuată de o adiere de aer rece și liniștea nefirească. Totul părea în regulă și am dat să mă întorc înapoi, când am zărit licărind o geană de lumină verde-albăstruie sub ușa salonului unde erau internați cei doi. M-am dus să verific, mai mult din curiozitate. Am deschis ușa încet, cât să bag capul. Prin fereastră se vedea o sticlire sidefie, probabil reflexia vreunei reclame luminoase. Nea Gelu și părintele Negrău erau în șezut, față în față, la marginea patului, ținându-se de mâini. Niciunul nu spunea nimic. Eram convins că nu conștientizaseră prezența mea acolo. M-am gândit să aprind lumina, dar ceva, ca o mână invizibilă m-a oprit. Nu știu cât am stat acolo, privindu-i îndelung. Secunde? Minute? În cele din urmă părintele și-a desprins mâinile și a făcut semnul crucii de trei ori, timp în care nea Gelu s-a întins la loc în pat. Apoi părintele l-a acoperit cu pătura, ca un tată grijuliu, și a mai făcut odată cruce deasupra lui, apoi și-a făcut și el cruce. Înainte de a se culca la loc, s-a dus să închidă fereastra. Am simțit cum mi se face pielea de găină pe brațe și pe ceafă. Am plecat, închizând ușa cu multă grijă și m-am dus să mă culc. Senzația de straniu nu dispăruse și m-a ținut treaz până aproape de ora două.
M-am trezit auzind o bătaie ușoară în ușă.
– Domnu’ doctor? Domnu’ doctor?
– Da, s-a întâmplat ceva?
– O, nimic, Doamne ferește. E ora șapte și un sfert.
Ora mea de trezire este șase. Este ceva extrem de rar să dorm atât de mult, ca urmare am sărit brusc din pat, simțindu-mă într-o formă de zile mari. În cinci minute eram îmbrăcat, aranjat, mi-am pus stetoscopul și am ieșit din bârlog. Fiind sâmbătă, nu-l așteptam mai devreme de ora nouă pe doctorul Mihălceanu, care urma să mă schimbe, așa că după ce mi-am făcut o cafea la sala medicilor, am început să fac vizita de dimineață. Erau doar cinci pacienți cu totul: pe lângă nea Gelu și părintele Negrău mai erau doar alți trei, internați în seara precedentă.
– Bună dimineața, nea Gelu! Bună dimineața părinte! Cum a fost azi-noapte? am zis, din pragul ușii. Cei doi aveau în față micul dejun, o felie aproape transparentă de salam, puțin gem, o chiflă și niște ceai, dar niciunul nu se atinsese de mâncare. Abia atunci mi-am adus aminte de scena a cărui martor fusesem în timpul nopții, deși nu eram sută la sută sigur că se întâmplase cu adevărat sau doar visasem.
– Uite, tot aici, cum m-ai lăsat aseară, vorbi nea Gelu. Un an. Atât mai stau. N-am plecat azi-noapte, dar la anul chiar mă duc. Îmi evita privirea, iar tonul lui era sec, trist.
– L-am convins eu să nu plece, vorbi părintele. I-am zis că e mai multă nevoie de el aici, pe pământ, că rolul lui încă nu s-a terminat.
– Pentru tine am făcut-o, doctore. Pentru tine, zise el amar, ignorând vorbele preotului. Hai, fă-mi ieșirea să mă duc și eu acasă.
– O face doctorul Mihălceanu, când vine, după ora nouă. Ești pacientul lui, și oricum, eu sunt doar medic rezident și nu pot face externarea.
– Mihălceanu, zici? Oftă adânc și pentru prima dată în acea dimineață s-a uitat direct în ochii mei. Preț de o fracțiune de secundă, i-am văzut căutătura aceea plină de dispreț și dezgust, dublată de colțurile gurii lăsate. Mihălceanu ăsta... stai cât mai departe de el.
În ziua aceea l-am văzut pentru ultima dată. Era la lift, cu geanta de voiaj pe umăr și ținând în mână foaia de externare. Mi-a făcut un semn de „la revedere” și am avut un sentiment neobișnuit, de despărțire, de parcă nu era doar un pacient, ci ceva cu mult mai mult.
Garda mi se terminase și mă pregăteam să plec și eu, când am dat peste preotul Negrău pe culoar.
– Mi se pare doar, sau azi ne simțim mai bine? Cum sunteți? l-am întrebat.
– Ca la douăzeci de ani, vorba cântecului. Gelu mi-a spus azi-noapte că i-a făcut bine pe toți ceilalți, cu excepția mea, pentru că nu voia să rămână singur în salon, dar că o să mă pună și pe mine pe picioare înainte să plece.
– Da, așa a zis? Poate-și face spital și noi ne pierdem locul de muncă! Oricum, sper să vă externeze luni, cel târziu marți. Să vedem mai întâi ce zice doctorița Atanasiu. Am dat să plec, dar m-a oprit, apucându-mă de cot.
– Doctore... șopti el. Mai e ceva. Omul ăsta... are așa, un har, să știi. Am vorbit mai multe cu el. Poate citi sufletul oamenilor ca pe o carte deschisă.
***
În după-amiaza aceea am onorat invitația pentru lansarea cremei-minune organizată de firma unde lucra Sânziana Voiculescu. Deși s-a bucurat sincer să mă vadă, s-a scuzat că nu are prea mult timp, dar dacă aș putea rămâne până după prezentare, la cocktail, i-ar face plăcere să mai stăm puțin de vorbă. Să fiu sincer, nu prea am mare încredere în toate alifiile alea, dar am constatat că mulți pacienți, în special femeile mai în vârstă, le consideră foarte utile.
Prezentarea propriu-zisă a fost foarte bine făcută. Vorbea natural, fără niciun fel de complexe în fața unui grup mare de oameni și evident își șlefuise talentul de orator față de vremurile când preda biologia. Chiar i-am spus asta mai târziu, între două tartine cu cașcaval și somon fumé.
La plecare a venit la mine cu o punguță în care erau câteva mostre. M-a tras într-un colț și mi-a spus șoptit.
– Pune-le bine. Există niște indicații pentru produsele astea care nu sunt în prospect. Dar nici bolile pe care le tratează nu sunt în cărțile de medicină. Cum a fost cazul lui nea Gelu. Când o să-ți mai vină pacienți așa, ca el, sună-mă. O să-ți recomand ce anume să le dai.
– Ce vrei să spui? Cum adică, „așa ca el”?
N-a răspuns, dar a ridicat privirea spre tavan. Apoi a zâmbit, m-a sărutat discret pe obraz și s-a îndreptat spre un grup de invitați care voiau să facă o fotografie împreună cu ea.
De același autor:
Noopali (volum de povestiri)
Discontinuum (roman)
Urmărește-l pe scriitorul Cristian Cârstoiu